O coborîre în purgatoriul istoriei

15 aprilie 2015   Tema săptămînii

Probabil puţini îşi aduc aminte că, în 1999, Kosovo era o temă profund polarizantă pentru români. Suporterii desfăşurau la meciuri bannere anti-NATO şi pro-Serbia. Exista la acea vreme chiar şi o formaţie de manele care purta numele fostei provincii sîrbe. Kosovo era prezent deopotrivă pe agenda strategică şi în conştiinţa populară. 

Decizia de a permite survolul avioanelor de luptă NATO a fost un moment de ruptură. Ne-am rupt atunci de România paşilor mărunţi spre nicăieri, de destinul balcanic, de panortodoxismul dirijat de la Moscova. Ne-am văzut de drumul nostru şi am lăsat în urmă momentul Kosovo, devenit între timp un simplu reper istoric, o notă de subsol din zorii tulburi ai separării de zona gri a statelor tampon. 

Şaisprezece ani mai tîrziu, aterizez la Priştina cu bagajul greu al modelelor cognitive prefabricate. Ce este Kosovo? Copilul disfuncţional, născut tîrziu, al doctrinei umanitariste a anilor ’90? Un ciot din fosta Iugoslavie lăsat neterminat de dinamica tectonicii geopolitice a ultimilor ani? Cel mai ambiţios experiment în construcţie statală a Europei? Prizonierul şantajului puterilor care îl folosesc ca precedent pentru a legitima separatismul, revizionismul şi expansiunea imperială? Sau doar o destinaţie de turism excentric? 

Vizita se derulează pe repede-înainte. Trebuie să primim cît mai multe informaţii, să bifăm cît mai multe întîlniri, să surprindem cît mai multe instantanee care să valideze Kosovo ca un stat funcţional, demn de a fi recunoscut. Ne defilează prin faţa ochilor efigiile noului Kosovo: un aeroport nou şi strălucitor, o autostradă lată şi bine marcată, un centru renovat, un campus universitar modern construit după stilul american, cîteva clădiri administrative îngrijite, demnitari tineri şi prezentabili care vorbesc într-o engleză fluentă. 

Dincolo de vitrină, adevăratul Kosovo se simte, printre frînturi, complex şi contorsionat ca un microcosmos al istoriei recente a Balcanilor. Vezi gropi, praf, aglomeraţie la ora de vîrf, case neterminate, terase pline ochi la orice oră din zi, studenţi, fete machiate strident, moschei cu muezini care se tînguie la cinci dimineaţa în megafoane, steaguri albaneze, statuia lui Bill Clinton, biserici medievale, proteste de stradă cu scutieri, mici sîrbeşti. 

Regiunea este menţinută în viaţă de aparate 

Kosovo este o societate vie, care îşi trăieşte destinul cu o voluptate pe care o vezi doar în Balcani. Însă regiunea este menţinută în viaţă de aparate. În lipsa investiţiilor şi cu o activitate economică precară, şomajul este de pînă la 45%. Doar banii trimişi acasă de diaspora şi ajutoarele internaţionale reuşesc să menţină aparenţele unei normalităţi. Sărăcia naşte izolare, Kosovo rămînînd singura regiune a Balcanilor de Vest supusă regimului vizelor UE. Se simte umilinţa acestui statut, mai ales în rîndurile clasei de mijloc, care şi-ar permite concedii în Austria sau Franţa dacă obţinerea vizei nu ar dura luni în şir. Unii vorbesc deja, cu o voce mai joasă, de ghetoizarea Kosovo. 

Dincolo de devălmăşia senzorială a spaţiului balcanic, percepi o luptă surdă, un urcuş pieptiş împotriva curentului istoriei, ghidat de o hartă desenată de alţii, cu multă vreme în urmă, şi care de atunci nu a mai fost adusă la zi. 

Proiectul Kosovo este în criză de timp. Fiecare an care se scurge fără o perspectivă de dezvoltare, de recunoaştere şi de apartenenţă generează frustrări şi alimentează presiuni care pot compromite drumul fragil al construcţiei statale după partitura occidentală. Unionismul albanez, revizionismul sîrb, radicalismul islamic sau apartenenţa de clan sînt tot atîtea modele alternative care pot găsi un teren fertil într-un eventual eşec al pariului Europei cu Kosovo. 

Contează mai puţin ce este Kosovo astăzi. Mai relevant este ce poate deveni acesta dacă oamenii de acolo îşi pierd speranţa. Un Kosovo devenit un „elefant alb“ în cimitirul construcţiei de naţiuni înseamnă un stat eşuat căruia nu i s-a oferit şansa să fie un stat terminat. Transformarea regiunii într-o distopie balcanică riscă să creeze unui focar care să reaprindă butoiul cu pulbere de la sud de Dunăre. 

La şaisprezece ani de la momentul Kosovo, a venit timpul să revizităm, din noua postură de europeni, Balcanii de care ne-am desprins atunci.  

Alexandru Coita este consultant politic şi doctor în relaţii internaţionale. A ocupat funcţiile de reprezentant permanent al Camerei Deputaţilor pe lîngă Instituţiile UE şi de secretar de stat în Ministerul Transporturilor. Deţine diplome de master în securitate, economie internaţională şi studii europene de la universităţile Johns Hopkins şi Aberystwyth. 

Mai multe