O civilizaţie cu totul nouă

11 august 2010   Tema săptămînii

Grădina Stambulului – aşa li se spunea de către otomani, în veacul al XVIII-lea, Principatelor Dunărene. Denumirea – spune Bălcescu – era proprie unei limbi, turca otomană, înclinată să folosească la tot pasul imagini poetice. Existau, ce-i drept, şi sintagme precum „grînarul Stambulului“, care erau mai prozaice şi sugerau exact despre ce era vorba. Rolul Principatelor Dunărene era să aprovizioneze capitala imperială. Nu era vorba despre comerţ sau, în orice caz, nu despre un comerţ liber. Preţurile se fixau la Stambul, iar, pînă nu erau acoperite nevoile capitalei otomane, nici nu se punea problema să se dea o altă destinaţie produselor grădinii de la poalele Carpaţilor.

Am putea spune că, atunci cînd n-au mai avut statutul de grădină a Stambulului, Principatele Dunărene au descoperit capitalismul. Nu trebuie să ne grăbim însă prea tare. În primul rînd, în secolul al XIX-lea, termenul „capitalism“ nu este foarte des folosit. Karl Marx însuşi, în Capitalul, îl utilizează foarte rar. Abia în secolul al XX-lea, „capitalism“ a devenit un termen la care se recurge intens, atît de către adversari, cît şi de către simpatizanţi. În al doilea rînd, sînt multe dispute legate de sensul lui „a descoperi“ în acest context. După unii, pătrunderea capitalismului în Principatele Dunărene s-a datorat cauzelor de ordin economic. Alţii pun accentul pe războaie, dispute politice şi mentalităţi. Aici, atenţia noastră se va îndrepta către mentalităţi. Ion Ghica, scriind la 1886 introducerea la scrisorile sale către Vasile Alecsandri, vorbeşte despre secolul al XIX-lea ca despre „un secol mare şi luminos între toate“; este veacul unei „civilizaţiuni cu totul şi cu totul noi“. Accentul la Ghica stă pe modernizare şi libertate. În special faptul că ţara a fost dotată cu şosele, poduri şi drum de fier i se pare important. Cît despre reforme, acestea nu puteau veni decît de la „clasele luminate“. 

Prima manifestare a acestor clase luminate de care vorbea Ion Ghica este cea a unora dintre boierii moldoveni, care au – la 1822 – un proiect de schimbare constituţională. În orice caz, aceasta este prima manifestare atestată documentar în mod direct a intenţiilor de a introduce „noua civilizaţiune“. Proiectul caută să găsească un echilibru între vechi şi nou; adesea, prevederile sale se rătăcesc pe cărările încurcate ale Grădinii Stambulului (cum se vede în chip nemijlocit în art. 59, care se referă explicit la problema aprovizionării Ţarigradului). De capitalişti nu poate fi vorba decît în mod vag şi indirect, dar nu lipsit de semnificaţie pe termen lung. 

Lăsat să acţioneze fără oprelişti, capitalismul este o forţă care destructurează şi restructurează constant societatea. Perturbă o ordine aşezată, chibzuită. Toate acestea vor fi fost, pentru boierii de la 1822, doar un zgomot vag al unei furtuni încă îndepărtate. În mod cert însă, pentru ei capitaliştii sînt figuri stranii. Dar mai era ceva. 

Capitalismul deranjează şi modul de a gîndi. Este dificil să te gîndeşti la capitalist ca la o abstracţie. Oamenii preferă personajele concrete. Lucrul acesta se vede limpede în textul proiectului constituţional de la 1822; „chipul în care se îmbogăţesc“ israeliţii îi deranjează pe autori. E limpede că ei sînt împinşi de o mentalitate prevalent antisemită către asemenea opinii, dar este foarte semnificativă deosebirea dintre „chipuri de îmbogăţire“. 

Chiar ca o abstracţie, capitalistul are un „chip de îmbogăţire“ straniu. O măsură prevăzută în proiectul de la 1822 avea să planeze peste întregul destin al „noii civilizaţiuni“ din secolul al XIX-lea românesc: autorii spun scurt că „se opreşte pentru viitor intrarea lor (a israeliţilor) în ţară“ (art. 70). Nici radicalismul din anul 1848 nu a curmat tendinţa vizibilă în art. 70 din 1822. Cînd au preluat efectiv, peste trei decenii, frîiele guvernării, paşoptiştii au revenit la spiritul acelui articol. Este în el, de fapt, ceva care trece dincolo de diferenţele de religie. În lumea noii civilizaţiuni, este suspiciunea pe care o stîrneşte capitalistul ca atare. Remediul la care se face apel este o distincţie între „ai noştri“ şi ceilalţi. Capitalismul dă peste cap, cu timpul, relaţiile din grădina de la poalele Carpaţilor, dar sentimentul este că tot s-ar putea găsi o soluţie: capitaliştii trebuie să fie „de-ai noştri“. În ce sens? De aceeaşi religie? De aceeaşi limbă? 

Operaţionalizarea sintagmei „ai noştri“ nu este chiar aşa de simplă. Ea nu se poate face, în practică, apelînd la abstracţii. Aşa cum capitalistul-ca-străin este gîndit în termeni concreţi, tot aşa capitalistul care este „de-al nostru“ trebuie gîndit în termeni concreţi, în termenii unor legături umane foarte directe. Acest proces dezleagă ceea ce pare altfel o enigmă, o abatere de la un model ideal pusă la cale de către forţe oculte. 

Mihail Radu Solcan este profesor universitar la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, o introducere în filozofia politică – Arta răului cel mai mic (Editura All, 1998), Introducere în filosofia minţii din perspectiva ştiinţei cogniţiei (Editura Universităţii Bucureşti, 2000), Freedom, Minds and Institutions (2003), Eseul filosofic (2004).

Mai multe