O cititoare

23 martie 2007   Tema săptămînii

Ţin, de vreo zece luni, un blog despre cărţile pe care le citesc. Bine, nu numai despre asta: şi despre ce mi se mai întîmplă mie sau îmi mai trece prin cap. Nu e vorba de "critică literară", în nici un caz. Nici de recenzii sau cronici sau cum s-or mai numi ele. Pe bloguri e vorba pur şi simplu de "însemnări". Libertatea e totală, poţi să scrii cum vrei, despre ce vrei, cît de mult vrei. Nu există un sumar, o politică a redacţiei, un standard de calitate, o obligaţie de a fi la zi etc. Pe de altă parte, nu există nici "scop" sau "motivaţie". De ce ai scrie despre cărţi aşa, amatoristic? Păi, în primul rînd pentru că-mi place, în al doilea rînd pentru că pot (ah, ce-mi lipsesc emoticoanele de pe Internet!) şi în al treilea rînd pentru că mă ajută să mă lămuresc eu mai bine. N-am nimic original de spus despre critica literară, doar că uneori criticii îmi lasă impresia că nu le place nici să citească şi nici să scrie, că nu pot să spună exact ce cred şi că, departe de a dori să se lămurească ei mai bine, se prefac că sînt deja lămuriţi. O recenzie publicată într-o revistă arată prea rar de ce a citit omul ăla cartea, care e pînă la capăt părerea lui, dacă a ales-o că aşa a vrut el, sau doar i-a revenit sarcina în şedinţa de redacţie (eventual că i-au cerut-o autorul, editura). Prea rar pot eu să bag mîna în foc că criticul X a ales cu mînuţa lui o carte (nu contează dacă din librărie sau din teancul primit la redacţie), a citit-o nefiind presat de nici o obligaţie (nici faţă de autor sau editură, nici faţă de propria-i carieră) şi a scris despre ea exact ceea ce crede, fără să omită să spună că n-a înţeles ceva din ea, cînd e cazul. Iar cînd e evident de ce a citit omul ăla cartea, de multe ori nu e deloc de bine. N-o să spun nimic despre articole în care e ridicată în slăvi o carte oarecare (din care un pasaj, evident rudimentar, e citat drept exemplu de "rafinament", cum am mai văzut). O să spun că mă irită cumplit şi nenumărate recenzii de tipul "radere". Chiar dacă criticul are dreptate. Pentru că intenţia e clară: creşterea prestigiului cronicarului, care a făcut un sacrificiu citind, de dragul carierei lui. De multe ori, ştiu dinainte care va fi verdictul. Ştie toată lumea, de altfel. Ştia şi criticul, se aştepta, nefericitul, să sufere preţ de 300 de pagini, ca să poată, la final, să se dea mare în două pagini dispreţuitoare. Mă rog, să zicem că uneori e un serviciu util adus publicului. Dar în general e un deserviciu enorm pe care criticul şi-l aduce sieşi. Nu se poate să citeşti cu creionul în mînă chestii care nu-ţi plac şi să nu rămîi după aia cu sechele. Nu se poate ca, după un timp, să nu simţi că ai distrus ceva în tine, poate tocmai plăcerea cu care te-ai apucat cîndva de meserie. Cititorii simpli sînt cei care nu pun mîna nici morţi pe o carte despre care ştiu dinainte că n-o să le placă. Dar ca să ştie dinainte, trebuie totuşi să citească şi cronici, recenzii, chiar cărţi întregi de critică, uneori şi de teorie. Nu ştiu cîţi sînt, cert e că sînt. Dacă e să mă refer la mine, pot să vă informez că mi se rupe cam de majoritatea polemicilor şi disputelor din presa noastră culturală. Nu mă interesează decît ce cărţi ar merita să citesc şi pe care să le evit. Pînă la urmă, mai utile mi-au fost pentru asta comentariile vizitatorilor de pe blogul meu, cititori pasionaţi, şi unii mult mai avizaţi decît mine. Cărora le mulţumesc şi sper să mă mai viziteze şi să-mi mai spună părerile lor. Eventual uitînd de carierele de critici sau de scriitori de care au grijă în reviste. http://luciat.wordpress.com

Mai multe