O carte nu încape într-o fereastră de Zoom

21 octombrie 2020   Tema săptămînii

Dacă va fi să alunec vreodată pe o coajă de banană din cauza unui blestem mai vechi, nu este nevoie să fac prea multe socoteli. Știu sigur cînd a plecat spre mine această vrajă rea. Pe 24 noiembrie 2009! Iar arhitectul ei este, cu siguranță, un fan de-al lui Salman Rushdie care m-a hulit în fața Teatrului Odeon, supărat că nu a reușit să prindă un loc la eveniment.

Poate nu vă mai amintiți, dar la finalul lui 2009 Salman Rushdie a acceptat să vină la București. O vizită care s-a ivit de azi pe mîine (las deoparte detaliile din spatele culiselor...), acompaniată de fascinație, teamă și nerăbdare.

Ca să putem controla accesul la eveniment, cu cîteva săptămîni înainte de întîlnirea cu Salman Rushdie le-am oferit celor interesați posibilitatea procurării unor tichete de acces gratuite de la casieria teatrului. Cum era de așteptat, biletele s-au epuizat în mai puțin de o jumătate de oră. Asta nu i-a impiedicat, însă, pe enorm de mulții fani ai lui Rushdie să se adune pe treptele Odeonului în orele de dinainte de debutul evenimentului (unii chiar din Cluj, Craiova sau Brașov), sperînd că vor avea parte de un miracol. Pentru cei mai norocoși dintre ei, mulți la număr, minunea s-a întîmplat. Pentru alții, ușile destinului s-au blocat atunci cînd Dorina Lazăr a strigat „Doamnă Oana, îmi dărîmați balcoanele!”.

Acum, la un deceniu de la această întîmplare, nu pot să nu mă întreb dacă fanii cunoscutului scriitor și eseist britanic de expresie indiană s-ar mai înghesui să dărîme balcoanele Teatrului Odeon sau ar fi mulțumiți cu un streaming online. Ar fi, oare, de ajuns astăzi un astfel de gest cultural compensator?

De fapt, cît de mult s-a modificat comportamentul consumatorului de proiecte culturale în ultimii ani? Întrebarea mă preocupă de dinainte de această pandemie urîcioasă. M-am tot gîndit la ea în ultima perioadă, de cînd transmisiile live ale evenimentelor culturale au tot acompaniat, precum un cățeluș cuminte crescut cu o lesă de fibră optică, desfășurarea lor pur și simplu. Eram anul trecut la Timișoara, bucuroasă că am reușit să îl aducem la festivalul nostru de literatură pe Adam Michnik, cînd cineva despre care știu că îl prețuiește pe cunoscutul intelectual polonez și care urma să facă a doua zi un interviu cu el ne-a întrebat dacă transmitem live evenimentul de la Muzeul de Artă. Dorea să urmărească dialogul cu Michnik de acasă, pentru că avea ceva de lucru...

Din păcate, începînd din luna martie a acestui an, transmisiile live ale evenimentelor fizice din sfera culturii scrise au devenit o amintire aproape frumoasă: Zoom-ul și mega-reducerile online la cărți au fost cele două coordonate care ne-au populat cotidianul în primăvara și vara acestui an.

„Citește românește”, campania de promovare – vînzare? – a cărților semnate de autori români desfășurată pe site-ul unui cunoscut retailer autohton, o acțiune a cărei paternitate n-am priceput dacă Ministerul Culturii și-a asumat-o pînă la capăt, a fost una dintre cele mai comentate proiecte desfășurate în timpul acestei pandemii. Dar nu pentru rezultatele ei, ci pentru colecția de glume amare pe care le-a lăsat în urmă. Și pentru felul în care a sfidat drama librăriilor fizice din aceste luni. Într-o țară în care toate analizele din ultimii ani au semnalat faptul că una dintre cele mai mari probleme ale pieței de carte din România o constituie distribuția și, mai ales, dispariția accelerată a librăriilor fizice, Ministerul Culturii a ales să crediteze o acțiune a unui retailer aproape interesat de cărți… O fi fost ceva la îndemînă, au găsit campania la Registratură? Cine știe…

În schimb, pot să vă povestesc ce a făcut Spania, una dintre cele mai afectate țări în perioada acestui lockdown. Sub sloganul #TodoEmpiezaEnUnaLibrería (#TotulÎncepeÎntr-oLibrărie), campania lor națională și-a propus să readucă în atenția publicului librăriile, spații culturale simbolice și vitale pe piața de carte, a căror redeschidere, au apreciat cei de la Asociación de Cámaras del Libro de España, au puterea de a reactiva întreaga industrie. Mai exact, proiectul a recunoscut și a subliniat importanța librăriilor, ca punte de legătură în lanțul de carte, între autori, editori și cititori, într-un exercițiu de comunicare integrată, susținut, desigur, și de Ministerul Culturii de la Madrid.

În România, marea tragedie lăsată în urmă de această pandemie nu este lipsa evenimentelor, care au migrat înregimentate spre mediul online, sau a vînzării de carte – deși statisticile vorbesc despre o scădere importantă. Marea problemă, consider eu, este felul în care retailer-ii online au curtat și au reușit să preia tîrgurile de carte, mutîndu-le în online, și felul în care mișcarea aceasta a afectat afacerile lanțurilor de librării. Aveți puterea să vă imaginați o lume bună a cărții, cu abundență, bestselleruri și public de zeci de mii de cititori la fiecare eveniment, însă fără librării fizice? Eu nu.

Dacă astăzi aș mai lucra la Editura Polirom și l-aș convinge pe Salman Rushdie să „vină” pe Zoom la Gaudeamus-ul pe stil nou din această toamnă, sînt sigură că aș scăpa de bombănelile și apostrofările legate de accesul publicului la eveniment. Întrebarea este cum aș putea muta magia de la Odeon pe Zoom.

Oana Boca Stănescu este manager cultural (Headsome Communication). Promovează cărți și autori din vara lui 2003.

Mai multe