O carte cu toată carnea de adevăr

Fiecare poveste își cere felul în care să fie scrisă. Există întotdeauna un evantai de posibilități atunci cînd vrei să te așezi și să scrii o poveste. O carte. După ce știi ce vrei să scrii, mult mai important este cum vei spune povestea. Însă, deloc paradoxal, deși lucrurile se complică odată ce înțelegi că există o infinitate de posibilități, ele se și simplifică: fiindcă, de fapt, fiecare poveste își cere, ea singură, stilul în care să fie spusă.

Dacă la primele două volume de povestiri pe care le-am scris nu mi-am pus atît de mult problema lui „cum” – mă așezam pur și simplu și scriam –, de la Roșu, roșu, catifea încoace am simțit foarte limpede că opțiunea se alege cumva de la sine, dintr-o multitudine, odată ce știi exact ce poveste vei spune. Povestirile acelea, din perioada roșie, erau spuse în funcție de anul în care se petreceau și, mai ales, de personajele lor. Cele cu copii aveau o anumită simplitate a limbajului și a frazei. Pe măsură ce personajele erau mai în vîrstă, încărcate fie de amintiri, fie de probleme sau obiceiuri bizare, și stilul se complica. La Simfonia animalieră și Hibernalia, legătura dintre ce poveste spun și felul în care aleg să o spun e și mai limpede. Ce bucurie să mă joc în felul acela! Apoi, în Spre văi de jad și sălbăție, m-am putut delecta în arabescuri de basm tot datorită subiectului și personajului principal – ah, sălbăție, nebunariță, nebunie... Mai aproape de prezent, romanul Toți copiii librăresei e și exemplul meu cel mai clar – am adoptat o simplificare, pentru a obține acel ton vintage, de anii ’80, pe care am vrut să-l aibă întreaga poveste.

Dar ce faci cînd scrii o biografie romanțată? Mi-a fost limpede de la început: trebuie să mă las pe mine deoparte. Aici e viața altuia, nu a mea și nu a personajelor mele – adică inventate de mine. Trebuie ca el, Luchian, să fie pus în lumină. Spectacolul nu e tocmai al meu, de data asta. Nu e locul să fac salturi mortale de dragul strălucirii de-o clipă prin aer. Scriind povestea vieții lui Luchian, un lucru m-a preocupat de la bun început foarte tare: să scriu chiar povestea vieții lui. Să-mi păstrez giumbușlucurile literare pentru alte cărți, de-ale mele. Dar totodată, scriind cu încredere viața, să caut să fac și literatură – adică să primească cititorul poveste.

M-am ținut aproape de firul vieții pictorului, în Luchian. Ochii, sufletul, mîna. În timpul primului șnur al muncii de documentare, m-am plimbat obsesiv nu doar prin cărți și documente, dar și prin acele locuri din București pe unde a locuit el. Prin muzee. M-am îmbibat de atmosfera pînzelor și-a istoriilor despre el. Am căutat să-l simt viu. Și apoi m-am pus pe scris. Cartea asta, cred, este foarte apropiată de o biografie pur și simplu. Cititorul parcurge, pas cu pas, chiar viața pictorului. Am zăbovit, ca-n niște pajiști luminoase, în acele locuri care mi s-au părut importante și ofertante; uneori, în locuri unde biografii dinainte, demult, n-au schițat foarte bine detaliul, ba au rămas chiar semne de întrebare. Am insistat acolo unde am văzut că mi se permite și unde curiozitatea mea a săpat ceva mai departe decît mă dusese documentarea. Am reconstruit ficțional cărămida tocită din zid. Povestea fraților care au murit foarte micuți. Povestea de dragoste cu Cecilia, la Alexandria. Internarea. Limpezirea privirii, după primul episod greu de boală. Pictarea „Lăutului” sau a unei ulcele cu garoafe. Călătoria spre moarte. Dar peste tot am strecurat bucăți vii, de realitate: scrisori veritabile, scene consemnate în mărturiile celor care l-au cunoscut, vocea lui reală, în diferite dialoguri.

Voi mărturisi: nicicînd n-am scris o carte cu atîta grijă pentru realitate și cu atîta consum emoțional – e multă răspundere cînd scrii viața altuia și-am fost mereu conștientă de asta.

Aș mai spune ceva. Te cufunzi în munca de documentare și cu cît citești mai mult, cu atît pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întîmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel cînd era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După cîteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atît de uman – e lucru făcut de mînă, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos –, și nu poate să fie decît așa cînd vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi cînd să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sîmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Au fost îndoieli mai mari ca oricînd, jonglerii cu libertatea (am scris cam jumătate din carte în primăvara lockdown-ului, înnebunită că nu pot merge pe jos atît cît am nevoie mai ales în perioadele cînd scriu, că sînt obligată să trăiesc între patru pereți, cu șantiere duduind de jur împrejur), răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a mea și numai a mea.

Veronica D. Niculescu este scriitoare. Este autoarea biografiei Luchian. Ochii, sufletul, mîna, Editura Polirom, 2020.