O călătorie plină de neprevăzut

De cînd am primit această întrebare, „Care e relația cu copiii tăi?” – cîndva pe la mijloc de decembrie –, n-am încetat să mă gîndesc la ea. Motivele ar fi două: pe de o parte, mi-ar plăcea să pot da un răspuns extraordinar de inteligent și de original (lucru puțin probabil); pe de altă parte, realizez că sînt atît de implicată în relația cu copiii mei, încît nici nu mi-a trecut prin minte să mă gîndesc cu adevărat la ea și la felul în care se conturează zi după zi.

De aceea m-am hotărît să caut un posibil răspuns făcînd ceea ce știu eu mai bine, adică încropind o poveste. Iat-o.

Într-o zi de joi, pe un trotuar vălurit și crăpat pe alocuri, o mamă și doi copii merg cu viteza melcului. Ea îi ține de mînă strîns și le povestește tot felul de scorneli menite să le facă drumul mai ușor. De una singură și în pas alert, ar parcurge drumul de la grădiniță pînă acasă în 20 de minute mari și late. Dar în formația aceea de trei – cu un copil mic în stînga și un copil și mai mic în dreapta –, au nevoie de nu mai puțin de 60 de minute ca să facă același traseu. Picioarele mici tropăie, avansînd lent, pe lîngă ea, în timp ce întrebările se țin lanț:

– Dar iepurele ce a făcut?

– De ce elefantul și-a pus dintele în buzunarul de la piept?

– Uite, buburuza asta se urcă pe degetul meu! Vrea să mi-l înhațe?

– Cît mai avem pînă acasă?

– Uite o baltă, cîte furnici fac baie în ea?

Mama le spune despre iepuri călători, șoareci cavaleri, bufnițe generoase, lupi zgribuliți, berze certărețe și tot felul de alte personaje scoase din joben. Copiii o ascultă cu gura căscată și scormonesc cu privirea tufișurile de pe marginea trotuarului, sperînd să zărească măcar una din vietățile pomenite în poveste.

Este unul dintre cele mai lungi drumuri ale zilei, presărat cu biscuiți, cu miorlăieli de nu-mai-pot și cu nerăbdare. Este unul dintre cele mai frumoase drumuri parcurse împreună de cei trei.

Cîțiva ani mai tîrziu, mergînd alert pe același trotuar crăpat și vălurit, o mamă își promite în gînd să renunțe la dulciuri și să se apuce de sport. În fața ei, doi copii zburdă pe trotinete, strigîndu-i peste umăr să se grăbească. Cînd cad și se lovesc, o așteaptă să le aline durerea și să le examineze rănile. Mama o face pe atotștiutoarea:

– Este grav, dragă, neapărat să mergi mai încet!

Suflă peste julituri, le dă cîte o îmbrățișare și o bomboană și se bucură că poate să se odihnească și ea puțin. Așezați pe o bancă, cei doi copii se smiorcăie și îi povestesc de o sută de ori cum au căzut. Mama încearcă să-i consoleze cum știe ea mai bine.

– Hai, că pînă la urmă nu-i chiar așa de grav, dragă.

– Dar mă doare!

– Sigur că doare, dar voi sînteți cei mai curajoși copii din lume, nu-i așa?

Unul dintre ei bate furios din picior, uitînd de durere:

– Eu nu vreau să fiu curajos.

Fratele îi ține isonul:

– Nici eu nu vreau să fiu curajos. Ți-am spus că mă doare, atît. Nu am nevoie să-mi explici tu totul.

– Da, da...

– Mama, tu nu înțelegi nimic!

Îmbufnați, copiii își încalecă trotinetele și o iau din nou la goană. Mama rămîne în urmă iar, întrebîndu-se ce ar fi putut face mai bine și băgînd în gură, pe furiș, o bucățică de ciocolată.

Timpul a trecut, trotuarul este și mai crăpat, și mai vălurit, iar adolescenții nu sînt foarte vorbăreți. Cu ochii în ecranele telefoanelor, răspund la întrebări monosilabic.

– Și ce mai face prietena ta?

– Bine.

– I-a plăcut cadoul pe care i l-ai oferit de ziua ei?

– Da.

– Mai mergeți împreună la cinema?

– Nu știu.

– Ce s-a mai întîmplat pe la școală? 

– Nimic.

– Și... despre ce mai povestiți voi pe acolo?

– Nu povestim.

Mama scoate din buzunar un snickers, îi desface rapid ambalajul colorat și mușcă din el cu furie. A reușit să se apuce de sport, dar nu a reușit să renunțe la dulciuri. Își încearcă norocul cu copilul din stînga ei:

– Cum a fost ieri la fotbal?

– Bine.

– Ați cîștigat?

– Nu.

– Aha!

– Am pierdut cu 7 la 3. Am jucat groaznic.

– Se mai întîmplă, ai fost obosit, probabil.

– Mda.

– Dacă te-ai culca și tu mai devreme...

– Nu contează, lasă.

Tăcerea se instalează între ei, în timp ce trei perechi de pași răscolesc frunzele căzute pe trotuar.

„Cine m-a pus să întreb de fotbal?”, gîndește mama și încearcă o nouă punte de legătură cu copiii ei tot mai mari pe zi ce trece.

– Haideți să jucăm fazan!

Copiii își ridică ochii din telefon și pufnesc în rîs.

– Fazan? Mama, ce-ți veni?

Mai au doar vreo zece minute pînă la destinație.

– Bine, decid ei în cele din urmă să-i facă pe plac.

– Eu zic alfabetul: A, ...

– Stop!

– Am ajuns la litera C. Mama, este rîndul tău.

– Ăăă... un cuvînt cu litera C... Am găsit! Chicotit.

Copiii se privesc unul pe celălalt, își dau ochii peste cap și rîd în hohote.

– Mama, ești așa de old school! Cine mai folosește azi cuvîntul „chicotit”?

Mama rîde și ea, iar inima i se umple de bucurie că sînt împreună.

Oare care e relația cu copiii mei? Nu știu dacă am găsit un răspuns la această întrebare și nici nu cred că îl caut cu adevărat pentru că lucrurile îmi sînt clare: relația cu copiii mei este o călătorie.

O călătorie plină de neprevăzut. O călătorie în care învăț zilnic ceva nou despre ei, dar, mai ales, o călătorie în care învăț zilnic ceva nou despre mine. O călătorie pe care mi-o doresc cît mai lungă posibil.

Adriana Ștefan este scriitoare pentru copii. A publicat Povești pe nerăsuflate, Editura Humanitas, 2023.