O alternativă la tam-tam-ul arhivistic-publicitar
Îmi place întrebarea cu "ce mai rezistă din atîtea decenii - (pre-â89)", fiindcă-i destul de flexibilă şi totuşi precis delimitată, spre deosebire de o solicitare recentă din partea unei instanţe de breaslă, pentru neapărat 10 titluri româneşti "din toate timpurile", în perspectiva editării unui volum. Asta e în maniera prea locală a lucrului insuficient gîndit, ca să iasă la repezeală, după ureche, ceva de faţadă, de vitrină bătătoare la ochi şi atît. Se produc acum, mai ales în materie de cinema, de film românesc, "mutaţii estetice" radicale, într-o "tranziţie" care e departe de a fi găsit un balans între ce a fost, ce e şi va fi. Iar o retrospectivă critică nu poate fi memorială, cu titluri remanente şi criterii moştenite, încît proiectul unui plebiscit la hazard, cu cine ce-şi aminteşte, e o contradicţie în termeni, o pură prostie (îmi şi figurez nomenclatorul ipoteticului volum, cam ca lista invitatelor/invitaţilor din ţară la întîlnirea cu cei 10 critici de film străini din primăvară, cînd s-a văzut că se poate trece cu succes de la arhivistică la impresariatul publicitar, dar mai greu spre un colocviu cu vocaţia şi instrumentarul criticii creative). Mai util ar fi să se încerce pentru moment, de către acea instanţă, o preselecţie de 25 de titluri "din toate timpurile", din care rămîne de văzut ce se va cerne. Şi mai bine e însă să începem cu începutul, folosind ca prismă filmele de azi şi revăzîndu-le efectiv, prin această prismă, pe cele de ieri. Iniţiativa de faţă ar deveni preludiul unui demers metodic al criticii non-clientelare, neînregimentate instituţional, un demers în care ar urma desemnarea unui număr de aproxomativ 30 de titluri dinainte de anul 1989, vizionate cronologic, totul finalizîndu-se cu un Simpozion de Filmologie. Care să defrişeze şi să descifreze terra incognita cum e, de fapt, filmografia românească a anilor â50-â80, fundamental falsificată, de pildă, într-un balot de pagini encomiastice, în cel mai bun caz cu liste, ca într-o carte de telefon manipulată politic (cum bine s-a remarcat), cînd nu sînt pagini compilate/plagiate (cum s-a demonstrat), balot belferesc nu prea de mult premiat - una dintre ruşinile descalificante ale instanţei - de Asociaţia Criticilor de Film din UCIN. Or, pomenitul simpozion ar fi alternativa calificată la tam-tam-ul arhivistic-publicitar, începutul unei reformări a viziunii asupra primului şi celui de-al doilea val regizoral, din a doua parte a anilor â50 şi deceniul următor, respectiv "generaţia â70", în evoluţiile/involuţiile sale. Ar fi manifestul, nava-pilot ale Noii Critici, libere de orice utopie consensuală sau colectivistă. Numai volumele ulterioare de autor putînd bineînţeles să consacre o mişcare critică - de mult aşteptată sau vizibil carentă, măcar paralelă sau post-factum, dacă n-a putut anticipa Noul Cinema Românesc. Mă eschivez să răspund direct la întrebarea care-mi place, fiindcă ea ne poate determina să obţinem mai mult. Nimeni n-a prea avut timp să facă istoriografie serioasă în ultimii zece ani, iar între timp trecutul a devenit altul. Sînt convins că - de la Marfa şi banii la 4, 3, 2, de la Moartea domnului Lăzărescu la A fost sau n-a fost?, incluzînd California Dreaminâ şi Hîrtia va fi albastră - filmele ultimilor şapte ani ne vor determina să revedem cu alţi ochi Noaptea furtunoasă, Directorul nostru, Moara cu noroc, Erupţia, toată seria desenată a Omuleţului lui Gopo, Viaţa nu iartă, Valurile Dunării, Cînd primăvara e fierbinte, Poveste sentimentală, Anotimpuri, Pădurea spînzuraţilor, Diminică la ora 6, Un film cu o fată fermecătoare, Meandre, Reconstituirea, Prea mic pentru un război atît de mare, Nunta de piatră-Duhul aurului, O sută de lei, Filip cel bun, Cursa ş.a.m.d. (fiindcă apoi au început involuţiile).