Nunți cu fală și triferment
Împărțirea hranei cu alți semeni este unul dintre fundamentele dezvoltării societății așa cum o știm astăzi. „Comensalitatea l-a făcut pe OM”, titlul unui text-prefață scris de regretatul profesor Vintilă Mihăilescu pentru un volum de rețete pe care l-am coordonat în urmă cu vreo doi ani, rezumă ireductibil cîteva mii de ani de conviețuire în grup și de statornicire a unor reguli de conduită. Imperiile au dăinuit cît timp masa celor mulți a putut fi asigurată de către cei puțini. Puțini, dar bogați. Bogați, deci conducători.
Din timpuri străvechi, mîncarea cu fală a fost (și încă este) un marker identitar al statului social: de la marea petrecere cu 70.000 de invitați dată de Assurnasirpal al II-lea, regele Asiriei, la inaugurarea noului său palat din Kalhu (azi Nimrud), la banchetele romane, de la folosirea din abundență a condimentelor exotice, rare și foarte scumpe, în Evul Mediu, la rezervarea unei mese într-un restaurant cu 3 stele Michelin.
Homo sapiens s-a așezat alături de Homo sapiens și au mîncat împreună pentru a supraviețui împreună. Apoi au stabilit ierarhii în funcție de cine/cît aducea, ulterior cei care vînau mai bine și culegeau mai cu spor s-au așezat „la altă masă”, iar ceilalți au așteptat resturile. Dominarea celuilalt a fost făcut prin forță brută și/sau înfometare. Astăzi „trăim un paradox. Jumătate de mapamond moare de foame, cealaltă jumătate să străduiește să slăbească” (Cristian Carîp).
Pare că am obiceiul ăsta prost de a mă lungi cu vorba înainte de a mă așeza cu adevărat la masă. Acea plăcere de a „sta la un pahar de vorbă”, deși nu-i recomandat să o faci pe stomacul gol. Poate că de asta, la noi, prima dată ești îmbiat cu un țoi cu țuică ori pălincă de dat peste cap cît să nu apuci nici să începi un banc sec, darămite să depeni amintiri din copilărie. Pac, l-ai „secat dintr-o sorbire” și te-nfigi în pită și slană.
De la Cana Galileii la Dorohoiul moldovenesc
Scurt moment publicitar pentru un mesaj de interes public: pentru sănătatea dumneavoastră, respectați cele trei principale chiolhanuri ale românilor: parastasul, botezul și nunta. Mai precis, mica crăpelniță, marea crăpelniță și mai mult ca crăpelnița. Astea-s și cu cei din familia extinsă, cunoștințe sau membri ai comunității. Mai avem, în mod tradițional, și niște „chiolhănele” mai intime: de Paște, de ziua noastră și între 24 decembrie și 6 ianuarie, o porceală și salatăboeufeală ce ține aproape două săptămâni.
Indiscutabil, perla coroanei culinare rămîne nunta. Dacă sfîntul irlandez Columbanus, în misiunea-i de creștinare a nordicilor, a înmulțit berea, clonînd astfel minunea lui Iisus de la nunta din Cana Galileii și adaptînd-o la specificul de consum al zonei, la noi, Sfîntul Andrei a multiplicat aperitivele. Dar a făcut-o pe genunchi, la f***-i pomana, cum se zice, cantitativ, nu calitativ. Mizilicurile noastre festive nu au utilitatea gîndită a meselor orientale, cu acele mezze incredibile ce oferă o varietate mare de preparate. La noi, nuntașului i se aduce un purcoi de mezeleuri, brînzeturi, prăjeli și salate cu rol de etichetă de bune gazde, nu cu scop de a deschide apetitul. La fiecare nuntă la care am fost m-am simțit ca o zburătoare hrănită cu forța pentru un foie-gras numai bun de perpelit în tigaie și flambat cu coniac. Și asta pentru că prima și ultima impresie contează: aperitivele și tortul. Ambele cu fast și greutate. Dar să nu ne grăbim, deși, la atîta mîncare, nu ar strica vreo cîteva ture de parc în pas de maraton, o să ajungem la tort.
Ne „omenim” invitații cu ceea ce se preconizează a deveni o corvoadă pentru întregul tract digestiv. Un ghiont pentru o viitoare boală de colon. Îi dăm de mâncare „cît poate să ducă”, nu cît îi trebuie ca să se sature, ne este frică să nu se ridice nemulțumit de la masă și să subțieze teancul de bancnote din plic.
Oamenii mănîncă și se mănîncă. Între ei. Convivialitate propriu-zisă și antropofagie figurativă. Chiar și în acești din urmă ani, nunțile sînt tot ode aduse food-waste-ului pentru că mirilor le e teamă de rudele cîrcotașe care vor compara cantitatea de mîncare primită la nunta asta cu cea dată de ai lor la nunta nepotului de la Satu Mare. Nu vrei ca în luna de miere să fii subiectul principal al bîrfei prietenelor mătușilor tale.
Bănuiesc că, în urmă cu vreo cîteva – multe – decenii, un Maestru Bucătar a decretat că meniul de nuntă nu e al lui, ci al urmașilor urmașilor noștri. Și a rămas fix așa cum era pe vremuri: roșie umplută cu salată de vinete, bărcuță cu icre, chifteluțe, pui Shanghai, Doboș din șuncă de Praga și brînză (aici avem un surogat trendy – roșii cherry și mozzarella înfipte „mozaicat” în țepușă), trandafir din salam (o, daaa, trandafirul din salam!), telemea, măsline, kaizer, balotină de pește afumat și brînză tartinabilă, terină de ceva cu altceva, ruladă de porc cu cîrnăciori învelită în bacon și ce mai dă Domnu’. Domnul bucătar. Chef-ul. Și pentru că prima dată mănînci cu ochii, grija pentru o estetică desuet-dubioasă se vede în rondela de morcov crud și în frunzișoara de pătrunjel, aranjate cu grijă pe marginea „platouașului”. Fine dinning inspirat din Rețetarul pentru preparate culinare din 1964, ediția adăugită și completă.
Nu uitați că vorbim de ceea ce, în termeni actuali, numim starter. Un munte de mîncare care să-ți ia ochii, să te copleșească, să te facă să uiți chiar și de calitatea îngrijorătoarea a poșircii din carafele de pe masă, numită, cu inconștiență de marketing, „vinul casei”. Păi, vinul casei ar trebui să fie cartea de vizită a locantei, nu cea mai ieftină licoare cu 12% alcool de pe piață.
Abia după 600/700 de grame ce bat uneori spre kilogram, că doar în așteptarea lor mai ciugulim niște covrigei cu sare și mac și trei pumni de alune unsuroase, vine mîncarea. Voiajul culinar abia urmează: pește cu legume la abur, sarmale cu mămăliguță și smîntînă și mixt grill cu cartofi și salată. Porții întregi. Pînă acum ai primit echivalentul a vreo cinci feluri de mîncare într-un restaurant decent, care nu umple farfurii pînă la refuz. Sau reflux. Esofagian.
Urmează o mică pauză de tras suflul pentru sîrbe, perinițe și brașovence și de abuzat bufetul cu fursecuri, fructe și fîntîna de ciocolată. La final, pompieristic, ne este prezentat tortul. Doamne ferește și pantagruelește!
Toate astea se petrec în mod tradițional la un popor care consideră că „mîncarea e fudulie, băutura-i temelie”. Paradoxal, zicala stă în picioare și în acest caz, excepțional. Dacă, în mod comun, ea are rolul de a sublinia apetența pentru băutură în pofida celor d-ale gurii, acum ea întărește premisa de la care plecasem: mîncarea cu fală = fudulia gazdei. Îmbuibarea meseanului = o nuntă reușită. Îl omenești ghiftuindu-l. Nu de alta, dar și el s-a pregătit din timp și a lăsat-o mai moale acasă ca să vină hămesit.
Pare că, după un astfel de exces, ar trebui să nu mai mănînci o săptămînă. Ține-te bine, că nu e așa. Stomacul e dilatat, pofta de mîncare apare, a doua zi, și mai aprigă. Îți aduci aminte de poșirca aia de care vorbeam mai sus. Și îndoită cu apă minerală tot a dat de furcă ficatului și pancreasului. Acum te doare, îngrozitor, capul. Ai o senzație acută de vomă, o senzație de carne bătută în tot corpul. Ai mai lîncezi în așternuturi. Dansul miresei, horele, hiturile anilor ’90 și explozia de entuziasm de la prima manea se derulează cu repeziciune în spatele pleoapelor. Îți impui să te ridici și te duci teleghidat după cafea. Dezintegrezi în puțină apă o aspirină efervescentă, că doar ai fost prevăzător. Îți blestemi rapacitatea și juri că nu o să se mai întîmple. Bei aspirina, bei o gură de cafea, apoi cauți bicarbonatul de sodiu. Tot timpul te-a ajutat. Rîgîi. Deja te simți mai bine. Termini cafeaua, îți mai faci una. Faci un duș. Ești deja pe jumătate întremat. Îți repeți jurămîntul de castitate bahică, te îmbraci și pleci la ciorba de potroace pentru că, se știe, cui pe cui se scoate.
(articol publicat online pe 16 aprilie 2020)
Cosmin Dragomir este jurnalist culinar, scrie la gastroart.ro și povestește la Blid – Locantă Românească.