Numele, pseudonimul și „problema evreiască”
Românizarea sau schimbarea numelui de familie în comunităţile etnice minoritare e un fenomen frecvent, doar că în cazul evreilor schimbarea e mai problematică (cum altfel?) şi provoacă reacţii de respingere din partea autohtonilor, dar şi a mediului evreiesc. În lumea literelor, alegerea numelui cu care va semna un autor este mai complicată – motivarea individuală, uneori de natură estetică, prevalează. Aşa-zisul nume „pseudo“ tinde, şi de multe ori reuşeşte, să înlocuiască numele din actul de stare civilă.
Un „escu“ nu te scapă de necazuri
Puţin timp după război, I. Ludo, adeptul unui naţionalism cultural evreiesc, a dezbătut pe larg, într-un eseu (Despre pseudonim, 1947) scris cu obişnuita lui vervă pamfletară, abandonarea de către evrei a numelor care trădează originea etnică. Ludo nu discută în mod special pseudonimele scriitorilor (şi „Ludo“ este un pseudonim). Chestiunea care îl preocupă mai mult este semnificaţia românizării numelor de familie în mediul evreiesc, în perioada modernă. Spre deosebire de situaţia din Franţa, evreii din România, afirmă Ludo, supuşi la numeroase şicane şi persecuţii din partea autorităţilor, consideră românizarea numelor o cale (iluzorie) de salvare de umilinţe şi discriminări.
Schimbarea numelui sau adăugarea unui „escu“ la sfîrşit, crede Ludo, nu-l scăpa pe evreu de necazuri, pentru că românizarea era percepută ca înşelăciune, „demascată“ de naţionalişti (cu infamantele liste înşirînd numele „adevărate“ evreieşti primite la naştere) sau ridiculizată de mediul evreiesc tradiţional. O situaţie opusă şi ideală este, pentru Ludo, cazul Franţei. Aici, în 1936, un evreu pe nume (neschimbat) Léon Blum poate fi ales prim-ministru de către Adunarea Naţională. Mai mult, adaugă Ludo: „Deşi face politică franceză, deşi iremediabil francez, Léon Blum, departe de a vrea să apară în ochii concetăţenilor săi un evreu francez bien né, cum se intitulează unele javre asimiliste, îşi poartă numele şi originea cu aceeaşi detaşare şi aceeaşi dezinvoltură cu care îşi poartă cravata, mănuşile sau papucii de casă.“ Un astfel de comportament nu se explică prin curajul acestor personalităţi, ci se datorează mentalităţii şi curajului mediului, opus, ca mentalitate, mediului românesc – susţine Ludo pe un ton polemic, referindu-se la societatea românească de pînă la Al Doilea Război Mondial: „Şi aşa cum, între evreul francez şi mediul francez este un schimb reciproc şi automat de mîndrie, de demnitate, curaj, ca între două vase comunicante, între evreul de aici şi mediu, tot ca între două vase comunicante, este un schimb reciproc şi automat de slugărnicie, umilinţă şi frică. Evreului îi este teamă şi ruşine de numele şi originea sa, fiindcă mediul i-a impus să-i fie teamă şi ruşine de ele.“
Schimbarea numelui: cauze şi reacţii
Eseul lui Ludo oferă numeroase observaţii incisive şi îndreptăţite, dar „românizarea“ şi alegerea unui pseudonim capătă o explicaţie unilaterală. Privite din perspectivă istorică şi cu calm nepamfletar, resorturile individuale şi sociale care determină schimbarea numelui sînt mult mai complexe. Procesul se generalizează spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd evreii, de voie sau obligaţi de autorităţi (de pildă, prin decretul imperial din 1787, în Austria, sau decretul lui Napoleon din 1808), renunţă la numele ebraic, format prin menţionarea numelui tatălui, precedat de „ben“ (= fiul lui), analog cu „sin“ din limba română veche. La evrei, numele ebraic, totdeauna după numele tatălui, rămîne exclusiv în acte şi ceremonii religioase.
Ca în toată Europa, evreii din România îşi schimbau sau românizau numele nu numai de „teamă“, ci dintr-o dorinţă legitimă de integrare, şi prin schimbarea numelui, în cultura populaţiei majoritare. De altfel, numele evreiesc care urmează să fie adaptat sau înlocuit nu era, de regulă, un nume originar evreiesc, ci tot un nume adoptat după cultura ţării din care evreii au emigrat (Austria, Rusia ţaristă). De aici frecvenţa numelor evreieşti de origine germană sau austriacă, indicînd meserii (Schneider, Schuster) sau localitatea de origine: Berliner, Leipziger, Posen. În mediul polonez, tot după oraşul de origine, mulţi evrei au ca nume Warszawski, Krakowski, Poznanski, iar în Rusia şi Ucraina ei au moştenit nume încheiate, cel mai frecvent, cu sufixul -ici (Moscovici, Leibovici... Volovici).
Reacţia negativă, de la persiflare la sarcasm, din partea mediului evreiesc, se manifestă numai atunci cînd cel care îşi schimbă numele încearcă prin această schimbare să ascundă, să-şi (re)nege identitatea evreiască şi mai ales cînd noul nume este exagerat de neaoş sau chiar preia numele unor celebrităţi naţionale (nu dau exemple, ca să nu lezez sensibilitatea purtătorilor actuali ai acestor nume). Folclorul evreiesc este plin de anecdote pe această temă. Freud a intuit, cum era de aşteptat, potenţialul psihanalitic al acestor fenomene de asimilare a evreilor de către mediul majoritar. El a şi adunat anecdote evreieşti despre tendinţele eşuate de camuflare identitară. De pildă, una dintre istorioarele din colecţia lui Freud are ca erou un evreu galiţian, Katzman, care se decide să pună capăt inconvenientelor identităţii evreieşti, trădată fatal de numele „evreiesc“. El se mută la Paris şi cere de îndată „franţuzirea“ numelui prin traducere: Katz = chat, Mann = l’homme, împreună, în transcriere fonetică: „şalom!“. E un fel de a ilustra eşecul încercării de a-ţi ascunde identitatea evreiască. Într-un fel sau altul, fără voia ta, ea va ieşi la suprafaţă, te va urmări ca un stigmat, sau cei jur vor avea grijă să-ţi reamintească sau să divulge „compromiţătorul“ secret.
O identitate ambiguă
Istoria familiei juristului Arnold Schwefelberg – ca să dau un exemplu la îndemînă (am publicat memoriile lui la Editura Hasefer) – ilustrează transformările care au loc în privinţa numelor în lumea evreiască din perioada modernă. Bunicul lui Arnold e trecut în hrisoavele vremii ca Iancu Pecetaru şi chiar era un vestit pecetar (gravor), primind comenzi pentru peceţi şi monede de la curtea domnească. Familia lui venise din Galiţia austriacă, de unde şi numele dobîndit acolo: Schwefelberg. Fazele emancipării evreilor din păturile înstărite pot fi urmărite şi în numele pe care îl primesc copiii la naştere. Bunicii mai poartă nume evreieşti, dar urmaşii lor preferă să dea copiilor nume care indică dorinţa de integrare „europeană“, oscilînd între nume germane (în amintirea originii austriece) şi nume româneşti. Fiul lui Iancu Pecetaru e Isac, dar copiii lui sînt: Arnold, Wilhelm, Mihail, dar şi Iancu, după bunic. Copiii învaţă la şcoli româneşti sau „israelito-române“. La Iaşi, Isac (tatăl lui Arnold) e dat la „Şcoala publică primară“, unde îl are ca învăţător pe Ion Creangă. În sfîrşit, strănepoata pecetarului, poetă, a preferat alegerea unui pseudonim: Veronica Porumbacu.
În genere, precaritatea culturii idiş la păturile „emancipate“ a diminuat substanţa culturală iudaică a intelectualilor evrei. Ei au optat destul de repede pentru o identitate ambiguă, româno-evreiască, lesne de constatat şi în schimbarea numelor.
Mă veţi întreba, revenind la cei care intră cu un pseudonim în publicistică sau literatură, de ce nu mi-am ales şi eu unul. Ba mi-am ales şi am şi semnat primele comentarii critice în revista Iaşul literar cu un pseudonim sută la sută românesc, ales cam pripit. Pînă în ziua în care redactorul-şef de atunci, întîlnindu-mă pe stradă, m-a întîmpinat cu „Vă salut, domnule ...escu !“. M-am simţit foarte jenat, numele nu mi se potrivea şi apoi, ce-or să spună părinţii cînd vor afla: ţi-e ruşine cu numele tău? Şi am revenit de îndată la numele adevărat, asumîndu-mi, fără să mai ezit, o identitate de care oricum nu puteam şi nu doream să mă eliberez. Episodul a avut şi un epilog ironic. După emigrare, cînd numele meu nu mai era frecventabil în presa literară, pseudonimul meu temporar a cunoscut o mică glorie postumă. Un amic din România (era înainte de Revoluţie), mi-a semnalat o nouă ediţie din proza lui Ion Vinea, care includea şi o selecţie din comentariile critice despre scriitor. Articolul... pseudonimului meu despre Lunatecii lui Vinea era reprodus în întregime. Autorul ediţiei nu aflase cine se „ascunde“ în spatele lui „escu“.
Decizia mea („profund psihanalizabilă“) de a renunţa, ruşinat, la numele de împrumut nu mă impiedică însă să consider cu totul legitimă opţiunea tuturor celor care s-au orientat, mai decis decît mine, spre un nume care să fie mai uşor acceptabil şi integrabil în spaţiul cultural în care au dorit să se afirme. La urma urmei, şi Eminescu a fost mai întîi Eminovici, iar Ciprian Porumbescu era, de fapt, Golembiovski.
Leon Volovici este istoric literar şi eseist, cercetător la Universitatea Ebraică din Ierusalim. A editat recent volumele: Mihail Sebastian. Dilemele identităţii (Editura Apostrof, 2009) şi Eugen Relgis – Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri şi de azi (Editura Hasefer, 2011; împreună cu Camelia Crăciun).