Numele meu indian

Ar trebui să fie simplu. Ar trebui să scriu că mă bucură dimineaţa asta, verdele cărnos pe care îl văd pe geam, vrăbiile. Îmi plac vrăbiile. Mă bucură. Şi ciripitul lor îmi place. Ce mai ciripesc vrăbiile. Şi ţopăie. Ar mai fi şi coţofana, e una singură şi cîrîie cam tare prin desişul verde. În orice caz, coţofenele sînt frumoase. Şi deştepte. Şi aşa mai departe. Doar că, nici eu nu ştiu de ce, nu e simplu deloc. Am un vecin care raşchetează parchetul.

Raşchetează parchetul din vremuri imemoriale, dacice. Probabil că are un parchet imemorial, dacic. Pur şi simplu nu mai termină. Alţi cetăţeni tund iarba, ceea ce e lăudabil. Îmi plac cetăţenii, ador iarba. Doar că nu suport motocositoarele. Le-aş distruge. Le-aş da foc. Mai e un alt vecin, o minunăţie de om, înalt ca bradul şi chel, care tot sparge geamuri. Îi place lui asta, să spargă geamuri, îi place mult. Nu înţeleg de unde are atîtea geamuri, dar asta nu e treaba mea. Renovatul e o îndeletnicire plăcută care te trezeşte din somn dis-de-dimineaţă. Iar cioburile susură pe asfalt ca un izvor cu ape limpezi. Sau cam aşa ceva. Cioburile îmi plac mai puţin, te poţi tăia în ele, în schimb mă înnebunesc după izvoare. După apa lor limpede şi cristalină care susură la vale. Pe cuvînt că-mi plac. Daţi-mi un izvor care susură şi promit să nu mă clintesc de lîngă el pînă se face seară. Sînt un mare fan izvoare, mă culc adesea cu ele. Aş cutreiera şi pădurile, băiet fiind, făceam asta, o fac şi acum, mai ales vara, cînd aici e cald şi acolo-i umbră. M-aş trage la umbră, mi-aş aprinde o ţigară şi aş sta. Statul e o instituţie foarte mişto, mai ales după ce mergi o vreme, cît să oboseşti, cît să te bucuri că stai. Pentru că nu se stă oricum, statul e o artă, are anumite poziţii şi trebuie să le încerci pe toate. E una, mă dau în vînt după ea, în care te propteşti cu spatele de un copac nerăşinos, fag, frasin, stejar, îndrepţi privirea înainte, iar înainte sînt munţi. Munţii Carpaţi. Ee, şi cu Munţii Carpaţi în faţă, sprijinit de un copac nerăşinos, parcă începi să te simţi altfel. Ideal ar fi să mai fie cineva cu tine, un frate, un prieten, ceva, nu mai vorbesc de o iubită. O iubită cu picioare lungi cu care să te ţii de mînă şi să tot priveşti la umbră Munţii Carpaţi. Ar veni şi înserarea, s-ar aşeza şi ea pe aproape. Are obiceiul ăsta să se apropie tiptil, să stea o vreme, să mişte lucrurile, să le facă albastre. Îmi plac lucrurile albastre care se mişcă. Şi îmi place să am cu cine să le privesc. Pentru că, e lucru ştiut, odată ce priveşti lucrurile albastre care se mişcă, chiar înainte să se înnopteze, dacă eşti atent şi-ţi destupi urechile, o să auzi un fîrîit uşor, de felină mare. Aia e liniştea şi m-aş lăsa înhăţat de ea oriunde, oricînd. Dar cel mai bine e în doi. Să te întorci pe o potecă noaptea, spre o casă veche în care să faci un foc. Chiar şi aşa, înhăţat de sus pînă jos de linişte, poţi face o groază de lucruri într-o casă veche. Doar că n-am să vorbesc despre ele. Se fac în doi şi nu se cuvine. În fine.

Aşa, ocazional, cînd nu e prea cald şi mă plimb, mai găsesc un cîine pe care să-l mîngîi, îi place şi lui şi-mi place şi mie, mai găsesc oameni care îşi fac poze unul altuia cu copilul în braţe, iar asta mi se pare frumos şi mă face să plîng. În rest, mai sparg un vas, mai ard o cîrpă şi nişte calorii, ca să mai treacă timpul, ca să mă simt împlinit. Oameni sîntem. În principiu e bine şi cu siguranţă că viaţa e frumoasă. Ca plan de viitor, aş domestici cucii din ceasuri şi aş levita deasupra Dîmboviţei, nu mult, doar de pe Bulevardul Unirii de la fîntîni pînă la Timpuri Noi, sau ce a mai rămas din ele. Apoi aş merge în Deltă cu fraţii mei, iar cortul l-am pune tot pe undeva la umbră. Sînt fan umbră, v-am zis. Dacă aş fi fost indian, m-ar fi chemat Cel Ce Umbră Mult. Nu sînt. Păcat doar că mai sînt zile d-astea în care e foarte cald şi mă doare capul, în care maşinile se tot claxonează una pe alta exact ca la concursul de claxonat, păcat de sirenele astea care plutesc pe asfalt şi care, în loc să-i cînte frumos lui Ulise, îmi sparg mie minunăţie de timpan. Şi chiar ţineam la timpanul meu, mi s-a părut întotdeauna un timpan reuşit. Important e că pot să fac abstracţie. Mi-a spus mie cineva că abstracţie se poate face de orice. Chiar şi de tine însuţi, dar atunci e mai rău. 

Matei Florian este scriitor.

Foto: M. Grecea