Numărul de aur

40 e doar un număr. 30 era o dulce ameninţare. 20 nu era un număr, era o promisiune. Era promisiunea că lucruri mari se vor întîmpla şi vor lua locul plictiselii şi aşteptării. La 20, eram buricul lumii. Deunăzi, mama mi-a spus că o supărase o ştire. „O bătrînă de 60 de ani…“ Cine stabileşte, m-a întrebat mama, că la 59 de ani nu eşti bătrîn, dar la 60, da? Şi aşa am deschis cutia cu vechituri. Mi-am adus aminte nu de propria mea aniversare de 20 de ani, ci de aniversarea unei prietene. Locuia, atunci, în căminul Tranzit, un fost hotel care acum a rămas ca o plombă printre blocurile noi de pe malul Dîmboviţei, cea care n-a curs niciodată prea frumos. Eram înaintea Crăciunului, iar eu trebuia să plec a doua zi la sora mea, în Elveţia. Era ziua prietenei mele şi ştiu că l-am rugat mult pe tata, cu cerul şi pămîntul, să mă lase la petrecerea pe care o plănuisem de multă vreme. În cele din urmă, după lacrimi şi promisiuni, am primit învoirea. La petrecerea de 20 de ani ai prietenei mele, am băut mult, am mîncat puţin, m-am sărutat cu băiatul de care eram îndrăgostită, am suferit pe alocuri, am rîs cu fata cu care urma să-mi petrec următorul an şi am făcut echilibristică pe acoperişul hotelului Tranzit de pe care, dacă te ridicai puţin pe vîrfuri, puteai vedea blocul Turn şi toate locurile în care mă jucasem cînd eram mică. Nu s-a întîmplat nimic spectaculos. Dar dacă e să mă gîndesc la cum eram eu la 20 de ani şi la anul acela şi la cei care i-au urmat imediat, la petrecerea acelei fete mă gîndesc. Am ieşit din aburii alcoolului şi ai ţigărilor abia în zorii zilei, încercănată, obosită, trăgîndu-mi corpul filiform prin frig cu speranţa că tata nu va observa ora la care ajung acasă. A observat, dar nu m-a certat. De altfel, la 7 dimineaţa trebuia să plec spre aeroport, ceea ce am şi făcut. Am zburat într-un avion micuţ, care părea extrem de fragil, ca şi starea mea din acel moment. Îl lăsam în urmă pe băiatul de care credeam că mă despărţisem, îi lăsam în urmă pe ai mei, care mă priviseră la despărţire îngrijoraţi, lăsam în urmă Bucureştiul meu prea-iubit şi haotic, la fel de mizer precum mansarda fetei după acea petrecere, ca să mă îndrept spre ţara unde curgeau rîuri de ciocolată şi unde totul ticăia a perfecţiune. Dar chiar şi aşa, cu inima şi cu corpul deopotrivă de zdrobite, niciodată nu cred că am fost mai fericită şi mai încrezătoare în viitor decît atunci, în avionul acela care se zguduia şi pîrîia din toate încheieturile, deasupra Alpilor. Nu mi-a fost nici un moment frică atunci să zbor, în nici un caz nu aşa cum avea să-mi fie după ce am împlinit 30 de ani, cînd orice călătorie cu avionul a devenit un coşmar. Atunci, viitorul îmi rînjea cu gura pînă la urechi, iar eu eram convinsă că lucruri mari se vor întîmpla.

La 30, mă dedulcisem într-o stare de spleen de fin de siècle. Mi se părea că aşa e de bon ton, să trăiesc o dulce disperare că tinereţea îmi fuge printre degete. Să mimez începutul nefericirii, poate chiar preventiv, pentru a pune o bornă între ce fusese şi ce va fi. Cei mai lungi ani cred că au fost cei dintre 30 şi 37, unde mă aflu acum. Am scris o carte, l-am născut pe Vlad, băieţelul meu, am început să mai scriu o altă carte. Pentru unii e mult, pentru alţii e puţin. 37 e un număr fără vîrstă şi o vîrstă fără nume. Nu ştiu să spun prea multe despre el, aşa cum habar n-am ce înseamnă 40. Mă trece un fior de superstiţie doar acum, vorbind despre aceste cifre. Sînt doar nişte numere înşirate în capul nostru. Nimic mai mult.  

Cecilia Ştefănescu este scriitoare.

Foto: Mircea Struţeanu