Numărînd pînă la zece
Vorbind despre timp în Confesiuni, Sfîntul Augustin mărturisește că, dacă nu-l întreabă nimeni, știe ce-i timpul. În schimb, dacă-l întreabă cineva și încearcă să-i explice, nu mai știe. Parafrazîndu-l parcă pe Augustin, Roger Sale, unul din primii critici care, în anii ’60 ai secolului trecut, au luat în serios literatura pentru copii, observă în cartea sa Fairy Tales and After că toți știu ce-i literatura pentru copii, pînă cînd li se cere s-o definească.
La fel ca timpul, literatura pentru copii există bine-mersi și în afara unei definiții unanim agreate, cum se poate lesne constata pe baza efectelor sale. Printre aceste efecte se numără și disputa acerbă între definiști și antidefiniști – cei care cred că literatura pentru copii poate fi și trebuie cu orice chip definită și, respectiv, cei care cred că o astfel de misiune este pe cît de imposibilă, pe atît de inutilă. Disputa este semnalată și studiată convingător de Marah Gubar, fost director al Programului de Literatură pentru Copii din cadrul Universității Pittsburgh, într-un articol publicat în 2011 („On Not Defining Children's Literature”, PMLA, vol. 126, no. 1, 2011, pp. 209–216.). Acolo, autoarea remarcă faptul că, în ciuda încleștării dintre cele două tabere, care oricît ar fi de vehemente reprezintă totuși o minoritate, vasta majoritate a celor care studiază/citesc literatura pentru copii de pe poziții academice sau laice își văd netulburați de treabă, savurînd, periodizînd, categorizînd și analizînd producțiile acestui gen. Pentru că, spune ea, și în absența unei definiții, literatura pentru copii reprezintă o categorie viabilă și coerentă. Iar insistența de a o reduce la un gen caracterizat de trăsături recurente (și în mod inevitabil previzibile) interferează cu capacitatea cititorului de a percepe un grup de texte eterogene prin natura lor.
E drept că sintagma „literatură pentru copii” pare să limiteze implicit destinatarii acestui gen la cititorii preadolescenți. Realitatea infirmă însă presupunerea că literatura astfel categorisită ar fi citită exclusiv de către copiii a căror vîrstă nu depășește pubertatea. Fie că sînt părinți, educatori, cercetători, scriitori sau pur și simplu visători, grupuri largi de adulți citesc literatură pentru copii. Dar acestea fiind zise, cred că e bine ca oricine să citească orice, indiferent de vîrstă, pentru că fiecare vîrstă permite o perspectivă unică şi irepetabilă asupra unei cărţi. O carte citită la vîrste diferite devine cărţi diferite. Mi s-a părut fascinant să aud Faust-ul lui Goethe comentat de o fetiță de 12 ani. La fel și să aud un om mai degrabă în vîrstă povestind cu entuziasm cartea pentru copii The Little Engine that Could, pe care tocmai o citise pentru prima oară. Un adult nu are decît de cîștigat dacă citește – sau recitește – o „carte pentru copii”. La fel și copilul, dacă-l țin puterile să citească o „carte pentru adulți”. Toate cărţile pot deveni astfel literatură pentru copii. Sau nu... Dar convingerea mea este că dacă toți adulții ar citi literatură pentru copii – de bunăvoie – lumea ar fi mult mai bună.
Faptul că secole la rînd copilul a fost perceput (atunci cînd era perceput) ca un adult incomplet, deci inferior, și-a pus inevitabil amprenta pe o succesiune de generații, care au perpetuat această percepție pînă în zilele noastre. E „firesc”, așadar, ca de cele mai multe ori literatura pentru copii să nu fie luată foarte în serios. Atîta vreme cît copilul este privit ca un adult incomplet, cartea pentru copii va fi și ea privită ca o carte incompletă, încremenită într-o tranziție din care nu poate ieși, deci sortită să fie lăsată în urmă de evoluția cititorului. Această viziune – sau, mai degrabă, lipsă de viziune – are la origine o gravă eroare de percepție: cei care aderă la ea privesc literatura pentru copii din exterior. Dar, așa cum observa G.K. Chesterton în Autobiografia sa, în tot ceea ce contează, interiorul este mult mai mare decît exteriorul (in everything that matters, the inside is much larger than the outside). Acest adevăr nu este pus la îndoială în cazul literaturii pentru adulți. Cînd este însă vorba despre cartea pentru copii, nu puțini sînt cei care, instinctiv, o reduc exclusiv la dimensiunile ei exterioare. Or, fiecare carte pentru copii este, prin natura ei, un pop-up, chiar dacă nu a ieșit din mîinile unui Vojtech Kubasta. Detonat de imaginația copilului (de orice vîrstă), interiorul ei explodează într-o feerie tridimensională invizibilă din exterior. Cu literatura pentru copii intrăm în sfera transcendentalismului dimensional. Cartea pentru copii este un act de inginerie transdimensională, asemenea TARDIS-ului (Time And Relative Dimensions In Space) din Doctor Who, care în exterior e o cabină telefonică, iar în interior – un univers infinit.
Putem testa această teorie pe orice poveste pentru copii. Să luăm, de pildă, aparent subțirea carte a lui Alf Prøysen, Povestea ieduțului care ştia să numere pînă la zece. Alf Prøysen, prozator, poet, dramaturg, muzician, una dintre cele mai importante personalități culturale norvegiene din a doua jumătate a secolului 20, s-a remarcat și ca autor de literatură pentru copii. Ieduțul din povestea lui Prøysen are două atribute: este foarte mic și știe să numere pînă la zece. Așadar, dimensiunea lui exterioară este depășită de cea interioară – ieduțul știe mai mult decît este. Povestea se deschide cu imaginea ieduțului pe malul unui iaz, privindu-și chipul în oglinda apei și reflectînd(u-se): Eu sînt unu! Ritualul îl intrigă pe un vițeluș care venise cu mama lui la păscut. Confruntat cu necunoscutul, vițelușul îl somează pe ieduț să se explice. Ieduțul îl informează că stă și se numără, și se oferă să-l numere și pe el. Inițial vițelușul acceptă, cerînd însă asigurări că număratul nu doare. După ce le primește, cedează în fața fricii de necunoscut și se răzgîndește. Ieduțul îl numără totuși – Uite, eu sînt unu şi tu eşti doi – provocînd panica vițelușului și furia mamei lui, chemată imediat în ajutor și numărată la rîndul ei de ieduț, care nu se poate abține să practice ceea ce știe. Vaca și fiul său pornesc în urmărirea ieduțului pentru a răzbuna afrontul. Nu e prima dată în istorie cînd confruntarea, fie ea și benignă, a cuiva cu propria ignoranță e percepută ca un afront – cărți mult mai „mari” semnalează și tratează această temă, dedicîndu-i un spațiu mult mai amplu decît cele cîteva păginuțe ale lui Prøysen. Deja se vede că Povestea ieduțului… e mult mai mare în interior decît în exterior. Dar ea continuă. Celor doi urmăritori inițiali li se alătură și taurul, care comentează critic urmărirea „gîgîlicii cu coadă scurtă” de către două ființe, în viziunea lui, superioare, întrucît sînt mari și au cozi lungi. Încercînd să-și pledeze cauza și să-și demonstreze inocența, ieduțul îl numără și pe taur, nereușind decît să-l antagonizeze. Fiecare număr atribuit urmăritorilor care se tot adaugă îi atrage ieduțului un nou inamic. Animalele numărate se coalizează prompt cînd își simt ignoranța colectivă amenințată. Pe lîngă vacă, vițeluș și taur, în urma ieduțului, intenționînd să-l pedepsească, aleargă acum și calul, și porcul – ambii mai mari decît el și la fel de neștiutori ca celelalte animale ultragiate de numărătoare. Toți contestă numărătoarea cum contestă coronascepticii vaccinul și proferează cele mai crunte amenințări la adresa ieduțului. Situația pare fără ieșire. Dar pentru că, așa cum observă Tove Jansson, o carte pentru copii, oricît ar fi de plină de suferință, trebuie să ofere o ieșire și le datorează cititorilor un happy end, Alf Prøysen îl salvează pe ieduț. Și nu doar pe el, ci și pe furibunzii lui urmăritori. Urmărirea dezlănțuită îi aduce pe toți pe malul iazului, unde este ancorată o corăbioară cu pînze. Ieduțul se refugiază pe puntea ei. Dar, spre groaza echipajului, format dintr-un motan, un dulău, un berbec și un cocoș, animalele care îl urmăreau pe ieduț dau și ele buzna pe punte. Ambarcațiunea se desprinde de la mal și alunecă în larg. Cocoșul, căpitanul navei, anunță disperat că dacă pe punte sînt mai mult de zece pasageri, corabia se va scufunda. Cum nimeni nu știe nici să numere nici să înoate, toți îl imploră pe ieduț să-i numere el. De astă dată animalele recalcitrante se supun cuminți numărătorii, iar cînd constată că sînt zece cu toții, izbucnesc în urale recunoscătoare la adresa ieduțului. Conflictul se rezolvă, echilibrul este restabilit, protagonistul nu doar că triumfă asupra antagoniștilor săi, dar îi și recuperează de partea bună a Forței. În consecință, este cooptat în echipaj pe post de controlor de bilete. Avem așadar și happy end, și o morală înălțătoare, necontaminată de didacticism. În plus, avem și o lecție de matematică pe cît de captivantă, pe atît de instructivă. Se vede din această simplă repovestire că interiorul poveștii este mai mare decît exteriorul ei. Și am lăsat la o parte giumbușlucurile stilistice ale narațiunii lui Prøysen, care sporesc și ele dimensiunea interioară a poveștii.
La fel am putea explora interiorul oricărei povești bune pentru copii, descoperind un spațiu mult mai amplu decît cel estimat pe baza exteriorului. Încercați cu Octav Pancu-Iași, încercați cu Mircea Sântimbreanu… Ce face o poveste să fie bună? Același lucru care face și o mîncare să fie bună – ingredientele. Acestea sînt alese, combinate, prelucrate și prezentate în așa fel încît, în final, să se echilibreze dinamic într-un produs care, încorporîndu-le pe fiecare, le transcende pe toate într-o simfonie savuroasă și voluptuos-ingurgitabilă. Și nutritivă, desigur. Știm că o poveste este bună cînd, abordînd-o cu toate simțurile, constatăm că le satisface pe toate – inclusiv pe cel de-al șaselea.
Sigur, nu toate poveștile sînt bune – sau la fel de bune. Se scriu în toată lumea – și chiar se publică – o mulțime de povești „proaste”. Totdeauna s-au scris. Dar, departe de a fi condamnabile, ele sînt absolut necesare pentru configurarea suportului care susține și scoate în evidență poveștile bune. Masa poveștilor „proaste” (le numesc astfel cu respect și recunoștință) este montura care fixează pietrele prețioase ale poveștilor bune în bijuteria colectivă a literaturii pentru copii (și, deopotrivă, a celei pentru adulți). Bănuiesc că nimeni nu-și propune să scrie povești „proaste”. Totuși, ele apar și funcționează ca o jertfă, e drept, involuntară, pe altarul literaturii „bune”. E la fel de adevărat însă că și o poveste „proastă” își găsește cititori pe care-i satisface. Și, unde mai pui, și dintr-o carte proastă se poate învăța foarte mult, în virtutea principiului „așa nu”.
Cu mai bine de un deceniu în urmă, cînd încercam să conving mai mulți autori de literatură pentru adulți să contribuie cu texte la un volum colectiv de literatură pentru copii – Bookătăria de texte și imagini –, m-am confruntat din partea lor cu atitudini dintre cele mai diverse. Mulți au îmbrățișat propunerea cu entuziasm, unii convinși că e un gen în care n-ai cum să dai greș. Alții au refuzat politicos, scuzîndu-se că nu vor „să-și strice mîna”. Dar a fost și autorul, vizibil surprins de o asemenea propunere, care a cerut timp de gîndire înainte de a se angaja în proiect. După două săptămîni de încercări, a renunțat, mărturisind: „N-aș fi crezut că e așa de greu să scrii pentru copii”. Aceste cuvinte ar trebui să apară pe pagina de gardă a tuturor cărților pentru copii, așa cum apărea înainte lozinca cu „Proletari din toate țările, uniți-vă!” pe frontispiciul publicațiilor Casei Scînteii.
Florin Bican este scriitor și traducător. A publicat cărți (și) pentru copii precum Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși și Tropice tîmpe.
Foto: wikimedia commons