Nuiele împletite - povestea lui Gheorghe PAVEL
La poartă stau cuminţi trei-patru coşuri împletite din nuiele. Aşteaptă să vină cumpărători, deşi nu prea trec maşini, aşa cum se întîmplă pe drumul naţional. Siliştea Snagovului – satul unde locuieşte Gheorghe Pavel – e într-o parte, cum o iei de pe DN2 spre autostradă, imediat după Ciolpani. E adevărat, pe un drum naţional mai găseşti, în multe alte locuri, tîrne împletite din nuiele, dar nu sînt făcute în zonă. La Siliştea, în schimb, coşurile sînt la ele acasă, aici sînt făcute şi aici sînt vîndute, dacă se nimeresc doritori. De cîtva timp, însă, nici negustori nu mai vin să cumpere şi să vîndă mai departe. E una dintre multele meserii care se pierd.
De o viaţă de om, de peste 50 de ani, Gheorghe Pavel face mai ales tîrne şi coşuri de toate mărimile, dar şi scaune, mese sau tăviţe florentine. A învăţat meseria în patru ani, umblînd pe la patru meşteri diferiţi din Bucureşti. La 20 de ani, a vîndut primul coş făcut de el, singur. Învăţase o meserie, pe care a practicat-o, apoi, toată viaţa. Altceva nu ştie să facă. Stă toată ziua într-un singur loc, într-o cameră, şi împleteşte. Dacă se duce să sape în grădină, după 15 minute oboseşte. Acum are 76 de ani. S-a pensionat de mult; a lucrat la Ocolul Silvic din localitate, ca meşter împletitor, iar acum are o pensie mică, dar sigură. Nu se îndură, însă, să abandoneze meseria pe care a practicat-o de o viaţă. Zi de zi, de dimineaţa pînă seara, stă în atelierul de lucru – o cameră din spatele casei, care dă în bucătărie – şi curăţă nuielele de frunze ori de coajă, iar apoi le împleteşte cu măiestrie. E un om înalt şi slab, lung, ca o nuia. Gheorghe ne povesteşte despre ceilalţi împletitori din sat – mai de mult, erau 20. Acum, a rămas singur şi nimeni nu vrea să îi continue meseria: tinerii nu au răbdare să stea într-un singur loc, să răsucească şi împletească răchita. E prea migălos meşteşugul. Are chiar şi el doi băieţi, dar care nu vor să facă şi eicoşuri, să se închidă într-o cameră, la căldură, să stea chiar şi cinci ore într-un loc, pînă termină o tîrnă. Mai mult chiar, după 1989, au încetat şi comenzile pentru export. Înainte, la Ocolul Silvic făcea coşuri şi tîrne, mai mult pentru Germania. Dar de cînd nu mai sînt comenzi, mulţi s-au lăsat de meserie, iar tinerii nu mai sînt interesaţi să o înveţe. Trebuie să iasă şi banii, măcar pentru traiul zilnic. Gheorghe, însă, ar dori să înveţe pe cineva meşteşugul împletitului de nuiele. Cînd am ajuns noi, cinci tineri interesaţi de urmele pe care le lasă meşteşugul practicat asupra corpului uman, meşterul îşi făcuse speranţă că i-ar veni ucenici... Ne povesteşte cu însufleţire cum a fost, acum un an, la Mogoşoaia, să facă demonstraţii de meşteşug. Veneau oamenii să se uite la el cum se naşte din mîinile lui o tîrnă frumoasă şi albă.
Cum se petrece o zi obişnuită din viaţa lui Gheorghe? În funcţie de sezon, fie culege nuielele de răchită, fie le curăţă, fie le împleteşte. Meseria e „chibzuită“, cum ne spune, totul se face după nişte reguli binecunoscute de meşter. În august, se duce la un kilometru de casă şi taie, fir cu fir, răchita. Stă în genunchi şi taie, cu răbdare, nuielele, aproape de la pămînt. „Se roagă mult la Dumnezeu“ – spune soţia lui. Alege răchită dreaptă, lungă, crescută de un an. Mai culege şi răchita nobilă – din aceea plantată –, pe care, pentru a o folosi, o fierbe şi, prin fierbere, se colorează în roşu. În luna august, vine acasă cu cîte un snop de răchită, cît poate duce singur în spate, în fiecare zi. Apoi, timp de două luni, curăţă nuielele de frunze, iar pe unele le curăţă şi de coajă. Le pune, mai apoi, într-un loc bine aerisit, ca să se usuce bine – însă acestea sînt aranjate pe categorii: nuiele de cerc, nuiele pentru pari, nuiele sparte, nuiele albe, răchită nobilă, roşie. Aşa, cînd se apucă de împletit, e mult mai uşor. Iarna împleteşte mobilă din răchită, coşuri mici şi coşuri mari. Înainte, însă, trebuie să înmoaie nuielele, altfel nu pot fi bine mînuite şi, cînd le îndoaie ca să le împletească, se rup. Ude, nuielele trebuie să stea mereu la căldură, altfel se usucă şi înţepenesc. Cel mai mult face tîrne, chiar dacă nu are comenzi. La sărbători (de Moşi, de Paşti) face coşuri mici, iar dacă are comenzi, face şi mese ori fotolii mari, de grădină. Sînt cele mai grele piese: stă chiar şi 16 ore să muncească la cîte un scaun. Dar, pentru că doar asta ştie, doar asta face. Zi de zi, de dimineaţa pînă seara, uneori lucrînd încontinuu la cîte o tîrnă, cam cinci ore. Totul e să aibă material suficient. Dacă are adunate nuiele destule, îi ajung într-un an. Primeşte şi comenzi, deşi foarte rar. Cînd e vorba de coşuri, Gheorghe e foarte exigent cu el însuşi: în primul rînd, trebuie lui să îi placă, şi abia mai apoi cumpărătorului. Zi de zi, stă într-o singură încăpere şi lucrează cu dăruire, aşa cum a făcut de o viaţă. Nimic nu îl doare, corpul său s-a obişnuit cu meseria. Chiar dacă e, de mai bine de zece de ani, la pensie, nu poate să facă altceva, dar nici să stea locului. Meşteşugul pe care îl practică e viaţa lui.
Anamaria Iuga este etnolog. Şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre „Camera îmbrăcată ţărăneşte pe Valea Izei, Maramureş“.
Foto: Anamaria Iuga