„Nu vreau să pierd nimic din libertatea mea“ - interviu cu Marius Daniel POPESCU

23 decembrie 2014   Tema săptămînii

S-a format, în anii ’80, în grupul de la Braşov condus de Alexandru Muşina. A emigrat din dragoste pentru o elveţiancă, imediat după Revoluţie. De mai bine de douăzeci de ani, este şofer pentru transportul public din Lausanne. Marius Daniel Popescu a publicat poezie, în română şi în franceză, iar primele sale două romane scrise în limba franceză – Simfonia lupului şi Culorile rîndunicii – au fost bine primite de critică şi de public, obţinînd mai multe premii prestigioase. Marius Daniel Popescu a venit în România, la începutul lunii decembrie, pentru a participa la Festivalul Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB) şi pentru un turneu de promovare a volumului Culorile rîndunicii.

În ce relaţii aţi fost cu puterea?

Puterea comunistă am detestat-o. Nu reuşeam niciodată să mă integrez. Mă simţeam liber şi neintegrat. Încă mă mai simt, dar nu regret. Cu comunismul am fost în conflict.

Cum se manifesta conflictul?

De exemplu, cînd am înfiinţat, cu Alexandru Muşina, cenaclul Alternative, la Braşov, comuniştii ne-au interzis.

În ce an?

Prin ’86, eram anul II la facultate, ne-au interzis cenaclul, m-a chemat o tovarăşă de la Cultură, mai erau şi alţi oameni pe acolo, uşile erau deschise, se vorbea tare, cum se face...  

Ce vă reproşau?

Ziceau: Ce înseamnă asta – alternative? Nu există alternative!

Îi încurca acest cuvînt, care presupune pluralitate.

Exact. Ştiam că sîntem în conflict cu puterea şi încercam să scăpăm, deşi ştiam că nu vom scăpa. Eu eram supravegheat. Am aflat după Revoluţie cine şi cum. Se duceau şi acasă la mine, la maică-mea, la bunică-mea, la fratele maică-mii, la unchiul meu. Unchiul meu, care era şofer, mi-a spus după Revoluţie, în lacrimi, cum se întîmpla şi ce rapoarte trebuia să dea despre mine. A fost un moment pe la sfîrşitul anilor ‘80. Am împrumutat o maşină de la un coleg de-al meu, o Skoda rablagită, şi am rămas în pană cu maşina, venind de la Braşov la Craiova. Am dat telefon, de pe stradă, să vină să mă depaneze unchiu-meu. A venit după trei ore, dar a venit şi cu un căpitan de miliţie, după el. Mă gîndeam: „Cum dracu’ de veni unchiul cu miliţianul?“ Am aflat după Revoluţie că acest căpitan de miliţie era însărcinat să mă urmărească pe mine, şi unchiul meu trebuia să-i dea raportul ce se întîmplă.

Aţi încălcat legea comunistă? Dacă voiau să vă prindă cu ceva, vă prindeau.

Pe timpurile alea, dacă voiau, puteau să prindă 90% dintre români cu ceva.

Tocmai. Dar nu v-au înscenat nimic.

Să nu uităm faptul că eu eram violent cu cei care nu mă respectau. Şi încă mai sînt. Eram capabil să omor pe cineva dacă nu mă respecta. Dacă-mi înscenau ceva care nu era adevărat, rezultau două posibilităţi: ori mă supuneam şi eram distrus psihologic şi cîştigau ei, ori deveneam un rebel adevărat şi le făceam rău la propriu şi la figurat.

Ei vă cunoşteau psihologia şi nu vă provocau.

Da. Cînd mă supăra un coleg, eu îl băteam. Şi ştiam că aveam dreptate.

Aţi bătut mulţi colegi?

Vreo zece, la liceu, în facultate şi în alte părţi.

Bătaie aţi luat?

Bineînţeles, nu se poate în viaţă fără.

Din cîte mi-aţi povestit, aţi avut o relaţie complicată şi cu alte forme de autoritate. Chiar şi din familie – cu bunica, cu unchiul...

Cu toate formele de autoritate am avut! Şi în şcoală... Eram singur în sensul bun al cuvîntului. Dar treaba asta îmi aducea şi neplăceri. Eram mai haiduc.

Autoritatea vă îngrădea libertatea?

Cuvîntul autoritate... Eu am învăţat demult ce înseamnă, şi îmi dau seama, în toate mediile, şi în România şi în Elveţia, că s-a pierdut sensul acestui cuvînt. Autoritatea în sensul adevărat înseamnă „cel care te face să creşti“.

Are grijă de dumneavoastră.

Da, autorităţile judiciare, şcolare, familiale. Autoritatea nu trebuie să fie represivă, nu e bastonul sau ţipătul. Te face să creşti. Eu acceptam această autoritate unde mă făceau să cresc.

Unde nu acceptaţi?

La un moment dat, se întîmpla un lucru pe care îl resimţeam ca fiind un abuz. La Liceul Forestier m-au pus şef de clasă, că eram bun la matematică, încercau să mă integreze. Niciodată n-am reuşit să mă adaptez cu totul, n-am făcut UTC, Partid, politică... Nu mergea, nu mergea. Le spuneam lucrurilor în faţă, eram prea direct, nu acceptam de la nici o persoană să mă întoarcă. Ziceam „Nu e aşa, şi gata!“ Mă eliminau tot timpul dintre ei, dar mă lăsau să-mi fac parcursul, supravegheat. Societatea ajunsese într-o criză aşa de mare că 99% dintre studenţi făceau ceva. La Braşov, la noi, la Silvicultură, studenţii vindeau bere, dădeau filme porno prin cămine, era interzis să te duci la fete în cameră, dar te duceai, na.

În Elveţia ce relaţie aţi avut cu puterea?

E mai uşor decît în dictatură, dar nu m-am integrat niciodată în chestii culturale, politice, nici acolo. Cantonul unde e Lausanne mi-a dat premiul cantonal de literatură, după ce am luat premiul „Robert Walser“ în 2008, ca să mă încurajeze, ca să mă stimuleze. La ei, e automat, trebuie să dea şi ei, dacă m-au văzut alţii. Premiul „Robert Walser“ era de la alt canton. M-am îmbrăcat la costum, s-a dat o recepţie, am făcut discursul, şi în discursul meu le-am mulţumit sincer, dar am avut o frază – vă iubesc, vă respect şi pot să vă înjur. Ce înseamnă asta?

Că aţi acceptat premiul, dar era şi un avertisment că nu o să renunţi la tine însuţi.

Categoric. Nu vreau să pierd nimic din libertatea mea. 

a consemnat Andrei CRĂCIUN 

Mai multe