Nu un învăţăcel fîstîcit, ci un egal

De un an şi ceva, am părăsit Budapesta pentru a-mi face cercetarea de teren pentru doctorat, timp în care am păstrat un contact minimal cu alma mater – deja celebra Universitate Central-Europeană (CEU), unde îmi fac studiile de aproape cinci ani. În ultimele luni însă, de cînd guvernul maghiar s-a chitit să evacueze şi/sau să închidă CEU, contactele cu colegii, profesorii şi administraţia au revenit de la sine şi nu trece zi fără să verific grupurile de discuţii animate de comunitatea din jurul universităţii. Pentru cine n-a aflat încă, în urmă cu două luni guvernul Orbán a elaborat o lege care vizează exclusiv CEU şi impune condiţii imposibil de respectat din punct de vedere legal, iar o maşinărie de propagandă ale cărei ecouri au ajuns şi-n România distribuie în voie informaţii false privind ilegalităţile comise de universitate de-a lungul vremii.

Ultimul examen dat înainte de plecarea din Budapesta – comprehensive, în jargonul universitar american la ale cărui standarde aderă CEU – m-a vindecat probabil definitiv de orice trac, şi asta pentru că a fost cel mai puţin emoţionant – în sensul rău al cuvîntului – din cîte am dat în viaţa mea. Examinarea a constat într-o discuţie profesionistă, uneori fermă, alteori destinsă, dar mai ales colegială, cu cei doi coordonatori ai tezei. M-am simţit, pentru prima dată, colega lor, nu un învăţăcel fîstîcit, ci un egal, fie el (ea) şi la început de carieră.

N-am internalizat prea multe cutume din repertoriul superstiţiilor şcolăreşti privind examenele – mi-era indiferent dacă mi se ura „baftă“ sau „succes“, deşi pentru unii colegi diferenţa dintre cele două era comparabilă cu un deochi (însă nu mai reţin exact care dintre formule era cea cîştigătoare). Urarea mea preferată era sfatul „să te concentrezi“, spus mai degrabă asertiv, ca o predicţie, nu stăruitor sau dubitativ, ca o întrebare sau ca un reproş anticipat.

De cînd a început asediul guvernului Orbán, întreaga comunitate universitară se concentrează asiduu, ca şi cum ar da un examen constant: cu toţii schimbăm mesaje de susţinere, planuri de acţiune, unii se organizează pentru demonstraţii, alţii compun scrisori deschise, alţii pun la cale dezbateri publice, iar ­mulţi se preocupă de strîngerea relaţiilor cu mediul universitar maghiar, care a fost solidar cu CEU încă de cînd noua lege a fost pusă în discuţie şi votată. Şi, în tot acest mediu, rectorul ne aminteşte săptămînal că CEU funcţionează „as usual“ şi va continua s-o facă.

Pe mine, momentul examenului, cu claritatea lui ca muchia unui cuţit bine ascuţit, mă obliga să las deoparte îngălarea în care-mi petreceam perioada de pregătire, toată indisciplina care îmi gira amînarea orelor de studiu sau, cînd reuşeam să mă aşez totuşi la birou, îmi dădea voie să mă ridic sub orice pretext. La examene atingeam o formă a mea cristalizată, concentrată, eliberată de balast – inclusiv la cele pe care nu le-am trecut cu brio sau chiar le-am picat, căci uneori, oricît m-aş fi concentrat sau oricîtă baftă aş fi avut, ar fi fost imposibil să-mi amintesc lucruri pe care nu apucasem să le învăţ. Îmi place însă forma concentrată, cea mai bună posibilă, în care te împinge un examen – nu perfectă, ci doar cea mai bună de care eşti în stare.

Faptul că un guvern autocrat a cărui doctrină explicită este „democraţia iliberală“ şi-a propus să scape de o universitate care susţine contrariul şi care, pe lîngă departamentele recunoscute internaţional, are un program de acces pentru romi şi unul pentru refugiaţi, nu reprezintă în sine un examen, ci mai degrabă o capcană şi un război al nervilor şi al forurilor superioare care se pot pronunţa pe teme legale. Dar faptul că mobilizarea pe care o văd în rîndul comunității CEU seamănă cu aceea de dinainte de un examen important îmi dă speranțe.

CEU știe bine lecția, la fel cei mai mulți oameni de acolo. Poate, cine știe, tocmai momentul cuțitului bine ascuțit va crea acea formă cristalizată, va pune în mişcare toate rotiţele vieţii universitare – performanţă, relevanţă locală şi internaţională, solidaritate, cosmopolitism, rezistenţă etc. – pe care le avem în minte cînd ne gîndim la ce înseamnă universităţile de sute de ani încoace, dacă nu manifestate mereu în practică, atunci măcar în momentele cruciale ale examenelor pe care ele însele le dau, sub spiritul timpului. Orbán nu va putea niciodată să se plimbe pe Nádor utca, unde se află CEU, şi să arate către clădirea goală a CEU ca ducele de Ferrara din poemul lui Robert Browning către tabloul fostei ducese a cărei ucidere a comandat-o fiindcă doamna cu pricina zîmbea prea mult, într-o lume unde zîmbetul trebuia cumpănit cu atenţie. 

Ana Chiriţoiu este doctorandă la Central European University, Budapesta.