Nu uitaţi s-aduceţi banii!
La 28 de ani după Olimpiada de la Los Angeles, nici nu îndrăznim să mai visăm la rezultatele de atunci. De ce? În primul rînd pentru că rezultatul obținut de România la Olimpiada din 1984 a fost cu totul excepțional, dat fiind că, înafară de noi, întregul bloc estic european a lipsit. Dar pentru rezultatele mai puțin bune în sport din ultimii ani cred că există și alte cauze. De ce nu mai avem aceleași rezultate?
Pentru că cele mai prestigioase rezultate au fost obținute în anii 1980, care se caracterizează, pe de o parte, prin „pisica“ arătată celor care nu reușeau să se evidențieze prin ceva anume. Pentru cei care nu știu, sau care nu-și mai aduc aminte – era perioada șantierelor tineretului, precum Canalul și Casa Poporului, de care aveau parte majoritatea celor care nu reușeau la facultate sau nu luau drumul performanței sportive. Expresia „armata la dilibau“ – adică militarii specializați în arma „cîrca și sapa“ – vine exact din acea perioadă. Ştiu că „șantiere ale tineretului“ apăruseră încă de la începutul perioadei comuniste, fostul stadion 23 August fiind unul dintre acestea, dar lipsa totală de interes și chiar teama de Casa Poporului și de Canal, ca și de „repriza“ de 23 August au fost uriașe forțe motrice în promovarea performanței – în educație și sport, în acei ani. Pe de altă parte, anii 1980 se caracterizează prin mult mai marea masă de selecție pentru sportivi, și nu numai. Generația „Ceaușeilor“ (în rîndul cărora mă număr) a avut cel mai mare număr de copii din toată istoria României – copii care atunci erau la adolescență și început de tinerețe.
Pentru că nici eforturile de selecție nu mai sînt aceleași. Chiar dacă selecția pe vremurile dinainte avea uneori și aspecte aberante. În anul 1988, boboc al Facultății de Geologie din București fiind, trebuia să mă înscriu la un sport – pentru orele de educație fizică. Împreună cu un coleg am vrut să ne înscriem la înot, apoi la badminton. La ambele discipline antrenorii ne-au cîntărit întîi din priviri (iar eu, atunci, față de acum, eram mult mai „ieftin la cîntar“). Ne-au întrebat la ce cluburi am jucat și la ce nivel. Am răspuns că nu am fost la nici un club și că, pur și simplu, am vrea să jucăm (întîi polo, apoi la fel la badminton). Doi antrenori – aceeași reacție: explozia de indignare că am avea pretenția să fim primiți la vreun sport, fără să avem niște ani și rezultate „în spate“. Pe scurt – am rezolvat problema mergînd cu ceilalți colegi la fotbal, pe terenul de la Drept. Dar am înțeles că studentul/sportiv amator trebuia să fie cel puțin semiprofesionist…
Pentru că azi, în afară de fotbal, nici un alt sport pare să nu mai conteze. Nu poți face o carieră atîta timp cît nu ai din ce trăi – și, în contrapondere cu „scoaterea din producție“ a sportivilor de performanță de pe vremurile la care ne referim, e foarte greu să ai rezultate deosebite, după opt-zece ore de serviciu. Sau nu te lasă părinții... Paradoxal, nu fotbalul, ci tocmai celelalte sporturi, mult mai puțin populare azi, sînt cele care aduc medaliile României. Pentru că nici selecția celor tineri nu mai e ce a fost.
Pe lîngă duritatea selecției de pe vremuri, care căuta cu orice preț viitori performeri, azi cred că sînt și alte criterii. Iar exemplul pe care îl cunosc este din fotbal. Băiatul unor amici, repatriați din Anglia acum cîțiva ani, ajunsese în echipa de copii a unui club de acolo – unde și juca foarte frecvent. Aici a fost primit în echipa de copii a unui mare club românesc, unde a ajuns să sprijine banca de rezerve. Una din cauze a fost clară. Părinții lui nu au acceptat să vină cu daruri.
Poate cel mai important motiv ține însă de mentalitatea epocii prezente, epoca lui „pentru că merit“ – adaug eu – orice, fără efort. Mai ușor e să asiști decît să participi (și atunci te consideri expert), iar cînd participi – trebuie neapărat să și primești un premiu, pentru că altfel de ce te-ai mai dus? Ce antrenamente dure și repetate la nesfîrșit, timp de ani și ani de zile? Fără un mic premiu măcar, și ăsta primit destul de des, ce sens mai are sportul? Iar exemplul pe care îl consider definitoriu este un băiețel care la școală „face“ aikido. După primele opt ședințe ale celorlalți – și primele trei ale lui – a venit acasă cu o invitație la examenul pentru centura galbenă. În paranteză menționez că acest examen, primul din artele marțiale, ar trebui organizat după aproximativ un an de la primele antrenamente – iar participarea la examen nu ar trebui să însemne neapărat și promovarea. Invitația la examen era însoțită însă de solicitarea către părinți de a nu uita să achite taxa pentru examinare. Sosește ziua cu pricina – iar finalul este fericit: toți copiii au reușit la examenul de centură galbenă, fără nici cele mai mici emoții. Iar asta zic eu că este situația de azi: Excelență pentru toți! Dar nu uitați s-aduceți banii!!
Adrian Stănică este jurnalist și cercetător științific la Institutul Național de Geologie și Geoecologie Marină.
Foto: L. Muntean