Nu tot ce există este real

6 septembrie 2017   Tema săptămînii

O experiență de acum un deceniu m-a învățat că nu trebuie să presupun că un copil crescut la oraș știe cum arată o vacă. Fără rude la țară, e puțin probabil să fi văzut vreodată una în realitate. Un exercițiu de identificare a vocii narative din „Memoriile văcuței Mu“ de Bernardo Atxaga s-a soldat cu desenarea, de către copiii din clasa a cincea, a unor vaci bălțate, petele fiind, toate, mov. Uimirea mea nu s-a datorat doar cromaticii originale importate direct din ținutul Milka, ci și faptului că nu știau unde este poziționat ugerul (pe pieptul ori pe pîntecul vacii) și dacă materia de export a acestei specii este bălegarul. Practic, urma să citim o operă în care vocea narativă a văcuței Mu nu putea avea reverberații în mintea cititorilor pentru că aceștia nu-și puteau acorda auzul la ea, lipsindu-le experiența directă cu modelul din realitate. Ceea ce mi s-a impus cu urgență a fost suspendarea citirii romanului și vizitarea unei ferme.

Pledoaria de azi este pentru onestitate. Să cădem de acord, mai întîi, asupra faptului că, dacă vacile sînt, totuși, mai populare, puține specii ornitologice sînt recunoscute de adulți și/sau cunoscute de copii. Citim literatură pe tema naturii în afara oricăror conexiuni cu natura. Absența radicală a bălegarului din orașe (odată cu dispariția mijloacelor de locomoție ce utilizau tracțiunea cu cabaline) duce la diminuarea dramatică a numărului de vrăbii din fauna urbană. Această abordare este considerată, îndeobște, nepotrivită de un profesor care predă literatură, deși o atare explicație l ar apropia pe cititorul elev, rupt de natură fără voia lui, de perceperea imaginii literare a gureșei vrăbii omniprezente în urbe. Mult mai nobila ciocîrlie ori regala privighetoare sînt, poate, cel mai des pomenite de profesorul amintit, dar nu cred că păcătuiesc cînd afirm că doar din întîmplare acesta ar oferi, odată cu citirea versurilor despre cîntecul lor, mostre muzicale ori înregistrări reale ale sunetelor considerate inspiratoare de poeți. Cum altfel decît impostoral și chiar pervers este să analizezi versul hortativ al lui Macedonski „Veniți: privighetoarea cîntă și liliacul e-nflorit“, dacă elevul nu știe cum arată și cum cîntă pasărea cu nume funebru? Însuși îndemnul poetului nu e ascultat de profesor, vocea invitîndu-ne să părăsim spațiul artificial al clasei pentru a merge în locul unde privighetorile și liliacul se găsesc în mod firesc – într-un parc sau măcar în grădina școlii.

Cum să empatizeze cu protagonistul din Pupăza din tei un copil care nu știe detestabilul obicei sonor matinal al pupezei? Cum să priceapă alegoria din Istoria ieroglifică despre Țara Românească, devenită în textul lui Cantemir țară a păsărilor, cînd personajele sînt corbul sau cucul? Pe corb, elevul nostru l-a întîlnit doar în clasa a șasea, în fabule, unde acesta era prost și îngîmfat. Copilul în cauză nu știe, precum studentul lui Călinescu care răspunde maestrului la întrebarea „Unde găsim corbii în literatură?“, că pe corbi îi aflăm pe cîmpurile cu leșuri din romanele gotice. În lipsa contextualizării ornitologice realizate de profesor, păsările literare își ratează transfigurarea estetică. 

Pledoaria de azi nu este numai pentru punerea naturii în slujba literaturii, ci și pentru folosirea muzicii în predarea literaturii. Un cititor crud, dar cu imaginaţie muzicală ar putea să „simtă“ în poezii o mulțime de imagini dacă ar fi provocat să le perceapă prin cel mai la îndemînă limbaj, muzica, deși ea face parte rareori din instrumentarul profesorilor care nu predau educație muzicală. Comentariul literar al versurilor lui Goga despre plînsul puiului golaș de ciocîrlie aflat „sus pe cumpăna fîntînii“ nu va avea decît de profitat dacă împrietenim elevul cu sonoritățile din cîntecul popular „Lie Ciocîrlie“, cu cele din „Ciocîrlia“ lui Enescu sau din „Cîntecul ciocîrliei“ de Ceaikovski. Puii de găină din „Mica menajerie“ a lui Șerban Foarță se pot asocia sonor cu tabloul al cincilea din „Tablouri dintr-o expoziție“ ale lui Mussorgski, dar și cu „Puii și cocoșii“ din  Carnavalul animalelor al lui Saint-Säens. „Pasărea de foc“ a lui Stravinski conține numeroase fraze muzicale ce pot fi speculate pentru ilustrarea exemplelor literare aviare. Iar elevii cu inteligență preponderent vizuală pot fi atrași în imaginarul literar al păsărilor literare printr un exercițiu de fotografiere a urmelor de gheruțe lăsate pe o zăpadă proaspăt căzută: „Acum, pe-ntregul cîmp n-ai să citeşti / Decît cuneiforme păsăreşti, / Dar spre-a fi scrise, trebuia să vină / Din cer, transport de linişti şi lumină. / Atîta alb, atîta dăruire, / Ca un ecou din nemărginire, / Atîta alb, tot alb jur împrejur, / Dînd celor vii şi mai exact contur.“ („Zăpezi“ de Miron Radu Paraschivescu) 

Închei cu următoarea idee hegeliană: nu tot ce există este real, real este doar ce este rațional. Cunoașterea hărețiului sau a blendăului, păsări cardinale din Istoria ieroglifică, este o condiție sine qua non pentru rezolvarea alegoriei lui Cantemir. Pentru elevul din secolul XXI, ele nu sînt reale întrucît, pentru el, nu sînt raționale. Cultura a distrus natura. Dar profesorul de literatură poate retușa această catastrofă eco-literară. 

Ioana Nanu este profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Internaţională Americană din Bucureşti.

Foto: Dan Ionescu

Mai multe