Nu sînt supraoameni, sînt doar diferiţi

7 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Au experienţă, iar funcţiile de comandă le dau posibilitatea să vadă lucrurile „de sus“. Aşa că ceea ce îmi spun diferă, uneori, de ce-am aflat de la subordonaţii lor, care cunosc doar sfera lor de activitate. În esenţă, însă, temele importante coincid. Şi constat că – şi pentru subordonaţi, şi pentru şefi – cele mai importante sînt dilemele profesiei. Nu pot apărea în public să vorbească despre ce fac – de altfel, capacitatea de acceptare a anonimatului este o condiţie pentru a putea lucra în branşă –, dar consideră că, totuşi, publicul trebuie să ştie mai multe despre meseria lor, aşa încît au acceptat o discuţie pentru Dilema veche. „Ca naţie, nu avem o cultură a securităţii, învăţăm din mers.“ Beneficiarii informaţiilor nu ştiu adesea ce să facă, de fapt, cu ele. Dacă se schimbă, durează ceva pînă cînd noii demnitari ajung să înţeleagă importanţa informaţiilor secrete şi să le utilizeze eficient. Asta se întîmplă şi la case mai mari: şi în alte ţări „oamenii din servicii“ sînt frustraţi uneori că decizia politică nu e „pe fază“. Dar asta nu-i împiedică să-şi facă treaba cît pot de bine. Cît de bun e SIE? – întreb. „Depinde cu ce instrumente îl măsurăm. Pentru serviciile partenere cu tradiţie, sîntem «prea buni» raportaţi la resursele pe care le avem. Nu sîntem atît de buni pe cît am vrea, dar mult mai buni decît speră duşmanii noştri.“


Un caz ca-n filme. Mă gîndesc la început că ar putea fi inventat sau „coafat“, pentru „impresie“, dar din felul cum e povestit, din ton, din detalii, îmi dau seama că e autentic. Pe scurt: într-o ţară parteneră, e recrutat un agent al unei terţe ţări. Pentru a se ajunge la asta, se înscenează arestarea ofiţerului nostru, exact după momentul-cheie cînd i-a livrat străinului un document (contrafăcut, desigur). O întreagă echipă fusese trimisă acolo, sub acoperire. Într-un restaurant, membrii echipei îl „saltă“ pe al nostru, iar unul dintre ei îi spune străinului că a încurcat-o, are în buzunar un document compromiţător, mai bine colaborează. Străinul strigă „Poliţia!“ şi al nostru îi arată că în faţa vitrinei sînt doi poliţişti, nu-i o problemă. (De fapt, sînt tot oameni de-ai noştri, în uniforme închiriate de la un magazin specializat.) Chelnerul pleacă în bucătărie. (De fapt, e chiar patronul, „convins“ să intre în joc.) Cei cîţiva clienţi din restaurant se ridică de pe scaune şi fug speriaţi (şi ei sînt de-ai noştri, acţionează conform planului). Străinul se ridică şi fuge. E filat, iar filajul anunţă că omul s-a oprit într-o parcare şi stă în maşină. Recrutarea pare ratată. Va ieşi scandal. Ba nu – zice cel care comandă operaţiunea. Dacă stă în parcare, în loc să meargă la ai lui să raporteze înseamnă că are ezitări. Daţi-i un sms de pe telefonul omului nostru („arestatul“) şi imploraţi ajutorul („Nu mă nenoroci! Colaborează!“). Zis şi făcut. Străinul se răzgîndeşte şi acceptă să coopereze. Rezultatul? Nu doar că a fost evitat scandalul – care la un moment dat părea inevitabil –, ci s-au primit felicitări de la serviciul din ţara parteneră: „Nu ne-am închipuit că se poate face aşa ceva; dacă vindeţi povestea asta la Hollywood, o să iasă un film pe cinste“.
 

● Rutina şi încrederea. De ce s-a răzgîndit străinul? Omul nostru („arestatul“) ajunsese să-l cunoască destul de bine, se apropiaseră. Ştia că străinul are anumite frustrări profesionale şi personale. O lungă muncă de rutină a unei echipe din centrală îi depistase vulnerabilităţile, iar planul a fost făcut în funcţie de ele. Înscenarea arestării a fost doar „spuma“ – adică ceea ce vedem de obicei în filme. În rest – o lungă activitate monotonă, cu planificarea fiecărui detaliu. Adică ceea ce, dacă ar apărea în filme şi în romane, ar fi plicticos pentru public. Dar meseria aceasta e făcută în cea mai mare parte din aşa ceva: muncă de furnici tenace, pregătire pînă la ultimul detaliu, inclusiv „modul de acţiune în caz de eşec“. Căci „noi trăim cu eşecul zi de zi, face parte din planul oricărei acţiuni, în care se prevede şi varianta de retragere“. Iar în spionaj există doar două certitudini: 1) oricum, la un moment dat, vei face o greşeală; 2) dacă faci o greşeală, va ieşi foarte rău. În rest, numai dileme? – întreb. Da. Şi o echipă în spate, care nu te lasă, te ajută, te scoate din încurcătură, nu eşti niciodată abandonat. Aşa că încrederea e fundamentală: trebuie să ai încredere în colegi, în şefii care îţi cer o anumită informaţie (şi trebuie să fii convins că ei o folosesc corect), în beneficiarul/decidentul politic al informaţiilor. În şcoala de spionaj înveţi să minţi, să furi, să manipulezi, să înşeli, să obţii prin orice mijloace informaţia care îi poate fi de folos ţării tale. În misiune, încalci sistematic legile ţării în care te afli. Dar în „ai tăi“ trebuie să ai încredere, în timp ce pe „ceilalţi“ trebuie să-i convingi să trădeze. Şi nu apar dileme morale? Ba da, apar. În perioada de pregătire, unii spun că „distrugem oameni“, pentru că îi recrutăm, îi facem să trădeze. În fapt, trădează cei care sînt predispuşi să facă asta. Dacă omul din serviciul advers sau funcţionarul dintr-un minister al altei ţări sînt corecţi, nu vor trăda, nu vom reuşi niciodată să-i convingem. Cedează doar cei vulnerabili – iar ofiţerul de informaţii asta trebuie să facă, să le identifice şi să le exploateze vulnerabilităţile. Asta ia timp, energie, resurse. Un alt caz, deloc ca în filme: după un an în care au avut loc 14 întîlniri cu o potenţială ţintă, „s-a reuşit permanentizarea contactelor“. N-am obţinut încă nici o informaţie, dar permanentizarea contactelor e un succes important.

● Pericolele şi planificarea. Există un mit despre „gradul de pericol“ al muncii de spionaj. De fapt, mersul cu trenul ori cu maşina prezintă un grad de pericol mult mai mare, îmi spun interlocutorii mei. În activitatea de spionaj, totul e planificat, altfel nu porneşti la drum. Iar lucrul în echipă e esenţial. Fiecare caz şi fiecare acţiune sînt analizate – iar în analiza cazurilor toţi sînt egali cînd îşi exprimă opiniile, e o relaţie care trece dincolo de poziţiile ierarhice, şeful doar îşi asumă răspunderea pentru echipă. Dar cît de detaliată poate fi planificarea, cît de mult poţi „lupta“ contra imprevizibilului? Contează şi şansa, şi hazardul, evident. Dar li se lasă cît mai puţin loc. „De exemplu, într-un caz ajuns în punctul în care trebuie să ne dăm seama dacă putem merge mai departe, îi dau ordin omului nostru din teren «să i se sugereze subtil ţintei că ne interesează cutare problemă». Or, pentru ca subtilitatea să poată fi transpusă în fapt, trebuie să ţinem seama că omul nostru vorbeşte în engleză cu ţinta, nici ţinta nu are engleza ca limbă maternă (deci va traduce mental în mintea lui şi va retraduce în engleză răspunsul), aşa că trebuie să mă asigur că prin aceste traduceri succesive nu va ieşi un schimb de mesaje «brutal», care să strice tot. În plus, trebuie ţinut seamă şi de anumite trăsături ale culturii din care provine ţinta, subtilitatea se exprimă diferit şi e percepută diferit de la o naţie la alta.“ „Pericolul“, în acest caz, nu e reprezentat de gloanţe (ca-n filme), ci de riscul ca, dacă „omul nostru“ e inabil, să dea de bănuit şi, astfel, să compromită munca de un an a întregii echipe.

● Un corp de elită? Este meseria de spion una de succes? „Oamenii vin cu şabloane în instituţie. Lunga serie de teste preliminare arată anumite abilităţi în stare incipientă, care vor fi dezvoltate prin pregătire.“ Uneori sînt respinşi oameni care par în regulă şi nu înţeleg de ce nu au fost primiţi. Dar nu întrunesc acea sumă de însuşiri care să meargă bine împreună. Spionii nu sînt supraoameni, sînt doar diferiţi. Iar unicitatea instituţiei le poate da sentimentul de elită, îi poate face să se simtă speciali. „Dar ideea de corp de elită nu e pe deplin justificată. Dacă media de vîrstă în instituţie e de 34 de ani, asta înseamnă că avem foarte mulţi tineri care n-au ajuns – prin performanţele profesionale – la stadiul de elită, dar aspiră în acea direcţie.“ Dar e foarte importantă solidaritatea în cadrul instituţiei: „Cineva spunea că solidaritatea este atinsă atunci cînd numărul convingerilor comune îl depăşeşte pe cel al convingerilor personale“.

Şi „trecutul recent“? Fosta Securitate? Căci în spaţiul public tot revine această temă. Nu există dileme morale şi la acest nivel? „Un serviciu de informaţii este tot atît de moral pe cît este decizia politică. Noi culegem informaţii; iar noi, ca şefi, le putem judeca legalitatea – dacă anumite solicitări de informaţii se înscriu în prevederile legale privind siguranţa naţională. Şi apoi, depinde în slujba căror valori ne este pusă munca. Azi, trăim într-un stat de drept. Iar cînd am început, în anii ’90, parteneriatele cu alte servicii din lumea democratică, oamenii de acolo nu au avut o problemă cu noi şi cu trecutul nostru ca lucrători în informaţii, ci cu sistemul politic trecut.“

***

Cît contează cultura pentru un spion?

El: „În mod curent, din momentul cînd ştii cu certitudine unde vei pleca peste un an, începe o muncă asiduă de informare în legătură cu ţara în care îţi vei desfăşura activitatea. Dacă ai fost pasionat de ţara respectivă, ai un avantaj, dacă nu – o iei de la zero. Zona aceasta o numim «cultural intelligence». Trebuie să înveţi trăsături, caracteristici ale naţiei, ce anume poate fi o bază de dialog cu oamenii de acolo, ce să faci şi ce să nu faci în anumite împrejurări etc.“.

Ea: „Orice activitate se pregăteşte – şi probabil că acesta este un avantaj al profesiei noastre, faptul că avem obişnuinţa de a ne documenta. Dacă trebuie să te întîlneşi cu o persoană care are anumite afinităţi, citeşti ceva din domeniul respectiv înainte – chiar dacă, desigur, nu ajungi la o cunoaştere profundă, dar măcar îţi permite un punct de plecare în dialog“.

El: „Sînt lucruri pe care le facem în virtutea profesiei, indiferent dacă plecăm în misiune sau stăm în ţară. Citim foarte mult din ceea ce se întîmplă worldwide, aşa că în fiecare zi şi în fiecare săptămînă se adaugă cîte ceva care s-ar putea să-ţi fie folositor.“

Mai multe