Nu predau folosindu-mă de manuale
– Există viaţă după manuale? –
Povestea predării fără manual a început pentru mine acum patru ani. Mă aflu de atunci pe tărîmul celălalt, într-o școală privată (A.I.S.B.) cu predare în limba engleză, în care profesorii au prevăzut, în fișa postului, crearea de curriculum. Mai mult decît la alte materii, în Școala Americană lipsa manualului de română se impune pentru că, pe de o parte, din abordarea limbii lipsește gramatica descriptivă, iar literatura, pe de altă parte, presupune o cantitate semnificativă (cca jumătate) de texte străine în traducere românească. Deci, și dacă aș vrea, n-aș putea folosi manualele de română, fie ele bune ori rele.
Necesitatea manualelor în școlile de stat este relativă, ponderea lor depinzînd de pregătirea de specialitate și de cea didactică, de timpul, de resursele financiare și de disponibilitatea personală a profesorilor. Dacă necesitatea manualelor este relativă, utilitatea lor, însă, este greu de pus sub semnul întrebării. De chestionat în cazul ma-nualelor nu este, cred, necesitatea/utilitatea lor, ci gradul de dependență și statutul aproape sacru pe care l-au căpătat în ochii profesorilor, ai părinților și ai elevilor. Amintiți-vă scena din filmul Cercul poeților dispăruți (1989) în care profesorul de literatură, John Keaton, le propune elevilor să rupă „Introducerea“ manualului după care se preda îndeobște. Cartea cu statut de manual Cum să înțelegem poezia?, scrisă de fictivul dr. J. Evans Pritchard, va fi mutilată prin excizarea manuală plină de satisfacție juvenilă a „Introducerii“ sale abia după ce panica intensă a elevilor se va risipi, lucru nu chiar ușor de obținut. Spre deosebire de elevii foarte suprinși, dar convinși, totuși, să comită sacrilegiul, colegii domnului Keaton nu vor putea digera situația. Nu cred că greșesc prea mult cînd consider că spectatorul minunatei scene filmice, profesor ori părinte român, va empatiza mai degrabă cu colegii domnului Keaton decît cu elevii acestuia.
Este al cincilea an în care nu predau folosindu-mă de manuale. Am trăit între timp, într-un fel, în imperiul lui, ca să parafrazez clișeul universitar anglofon, publish or perrish. Am creat curriculum-ul a trei ani de studiu gimnaziali (a VI-a, a VII-a, a VIII-a), fiecare cu patru sau cinci unități. Zilnic am citit, zilnic am scris materiale, zilnic a trebuit să creez/produc ceva după care să lucreze elevii. Acest imperativ al lui ,,creează, altfel nu ai ce preda“ m-a stimulat și consumat deopotrivă. Cred că nici unui profesor din sistemul de învățămînt de stat nu i se poate cere, la modul responsabil și onest, să predea în lipsa manualului. Ar trebui să i se ofere înainte o formare inițială serioasă, cursuri de formare continuă consistente, remunerație motivantă, biblioteci echipate corespunzător, timp pentru reflecție, dar și pentru proiectare împreună și separat de colegii săi. În afară de formare inițială serioasă, în școala privată unde predau am beneficiat cu prisosință de celelalte. Așa se explică faptul că, pentru a mă reîntoarce la întrebarea emblematică din subtitlu, pentru mine există viață după manuale. Dar nu pe tărîmul acesta (școlile de stat), ci doar pe tărîmul celălalt (școlile private). Îmi permit, în final, să formulez un îndemn pentru colegii mei de pe tărîmul acesta: să nu uite de etimologia latinească ce impune relația manualului cu mîinile. Să l folosească, prin urmare, pe post de instrument, manipulîndu-l fără venerația care l-a transformat în carte sfîntă.
Ioana Nanu este profesoară de limba și literatura română la Școala Americană din București.
Foto: flickr