Nu poți face un acvariu dintr-un borș de pește stricat

Ultima dată cînd am intrat în sediul central al ICR se întîmpla în vara lui 2012, după ordonanța de urgență care viza trecerea instituției de la patronajul prezidențial sub controlul așa-zis parlamentar. Era o zi toridă de vară și ne-am improvizat atunci, o mînă de oameni, niște papioane pentru a sta cîteva ore în fața sediului din Aleea Alexandru, fără vreo speranță că lucrurile se vor îndrepta. Asentimentul era că se demolează, prin ucaz politic, munca de ani de zile a unor oameni cu o dedicare minunată. Astfel, ICR-ul devenea încă o victimă secundară a conflictului dintre Guvern și Palatul Cotroceni.

În sistemele politice cu legitimitate duală, coabitarea ne confirmă că balcanismul poate submina și instituțiile cu adevărat de interes național. Diplomația culturală nu este altceva decît o completare a politicii externe. În același timp, diplomația culturală facilitează și impune prezența bunurilor culturale și simbolice pe scenele internaționale. Într-un context galopant al globalizării culturale, a nu avea o diplomație activă și performantă înseamnă o condamnare la minorat, mai ales pentru o cultură secundă.

În ultimii zece ani, ICR a avut cinci președinți, ale căror mandate s-au încheiat înainte de termen, majoritatea fiind de aproximativ doi ani. O astfel de instabilitate instituțională nu poate avea altă consecință decît șubrezirea construcției, chiar în ipoteza unor președinți cu intenții bune. Nu are sens să amintim acum toate nesăbuințele din mandatele ce s-au succedat rapid. Nu doar gafele au marcat perioada ultimilor ani, dacă se recitesc rapoartele Curții de Conturi și se analizează cîteva schimbări la nivel de conducere. Politizarea ICR a îmbrăcat două forme majore, numirile politice la nivel de vîrf, întîi de toate, și apoi controlul bugetului ICR în funcție de simpatii și antipatii politice. Astfel, proiecte în derulare au fost uneori subfinanțate sau anulate. Pentru publicul larg, toate aceste evoluții nici nu mai contează. Ar fi injust totuși să decretăm că toată activitatea rețelei ICR și a celor 18 reprezentanțe externe a picat orice test de relevanță. Unele birouri externe s-au salvat și au continuat proiectele de valoare începute anterior, însă acest lucru s-a petrecut în pofida, nu cu ajutorul centralei ICR.

Diplomația culturală se definește ca un teritoriu interdisciplinar de graniță, aflat la intersecția dintre politicile culturale și teoria relațiilor internaționale. Ea este un instrument de soft power ce consolidează apropieri culturale sau, alteori, sondează teritorii noi. Clasicii acestei discipline nu sînt încă tălmăciți, iar singurul curs de diplomație culturală este găzduit, meritoriu, de Facultatea de Științe Politice a Universității București. Privind înapoi, la ICR se disting două paradigme. Prima perspectivă poate fi numită nombrilistă – ea ne spune, în esență, că românii au inventat caloriferul și misiunea ICR e să facă cunoscut lumii întregi acest fapt. A doua perspectivă a fost cea liberal-concurențială – există o piață globală a bunurilor simbolice și dialogul cu profesioniști ne ajută să integrăm artele și industriile creative în trend-urile globale ale lumii culturale. Prima perspectivă a fost deseori însoțită de un vădit clientelism cultural. A doua a avut, măcar în intenții, idealul meritocrației. Ceea ce poate fi subliniat aici este că tensiunea dintre ele nu s-a redus la elemente identitare. Ambele consideră identitățile culturale ca fiind primordiale, însă decupează diferit aceste felii. Cea de-a doua perspectivă a fost, și încă rămîne, un pariu plin de curaj. Dacă ne uităm doar la lumea filmului și a valului de regizori care culeg premii internaționale, acesta e singurul pariu pe care îl putem face, i.e., a miza pe performanță culturală. Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, semnat de regizorul de Radu Jude, este cea mai recentă atestare că filmul românesc continuă un parcurs în zodia excelenței.

Diplomația noastră culturală poate fi reformată, fără nici o îndoială. Mă despart aici de fatalismul celor care cred că renașterea instituțională a ICR-ului este imposibilă. Nu putem însă reconstrui un acvariu dintr-un borș de pește, spre a împrumuta o metaforă de la Adam Michnik. Totul poate fi reluat de la fundații, cu pasiune, migală și ceva determinare. Primul pas ar fi reașezarea ICR sub patronajul Președinției și suprapunerea celor două mandate. Al doilea pas ar fi un consens politic că diplomația culturală merită a fi eliberată de influența jocurilor politice mărunte. E singura cale prin care rețeaua de instituții aflate sub aripa ICR se poate reinventa. În acest moment nu avem, iar acest lucru nu poate fi decît regretabil, semnale că partidele politice înțeleg gravitatea situației ICR.

Alexandru Gabor este publicist, doctor în politici publice. A fost consilier la Ministerul Culturii în 2016 și a lucrat pentru o scurtă perioadă la ICR, în anul 2010.