„Nu poţi face balet ca un funcţionar” - interviu cu Diana MATEESCU

În copilărie, cînd mă uitam admirativ la balerine, care făceau ca mişcările lor să pară uşoare şi naturale, mama mi-a spus că balerinele au sporuri asemeni minerilor. Mi s-a părut o comparaţie stranie…

Este adevărat. E vorba de gradul 1 la salarizare. Vorbim de efort fizic şi psihic – nu înseamnă doar a repeta o simplă mişcare, mecanic, ci necesită o muncă obositoare, pe care balerinii o fac zilnic, de foarte mici.

Cît ce se poate preda/învăţa, în dansul clasic, şi cît ţine de talentul şi abilităţile elevului?

De cînd intră în anul I, din clasa a V-a, e nevoie, în primul rînd, să-şi însuşească o anumită tehnică. Elevul începător trebuie să aibă nişte date fizice – este vorba despre acea poziţie „deschisă” către dans, o poziţie destul de dificilă, dacă nu o ai nativ, şi de o mobilitate foarte mare; apoi, trebuie să ai o inteligenţa a mişcării.

Cum se manifestă această inteligenţă motrică?

Ţine de instinct şi necesită o coordonare nativă foarte bună a braţelor şi picioarelor, iar asta se vede din felul cum mergi. Nici nu e nevoie de un test propriu-zis, acest lucru se poate observa pe stradă – sînt oameni care parcă nu au mîinile şi picioarele lor, sînt împrăştiaţi, desincronizaţi, iar pe aceştia în mod clar nu-i poţi pune să danseze performant. Apoi, e nevoie de viteză de reacţie, reflexe foarte bune... Desigur, toate aceste date native se formează şi se dezvoltă în timpul şcolii, însă elevul trebuie să aibă din start un potenţial.

De cînd începe formarea ca dansator şi în ce constau lecţiile?

În Rusia, selecţia se face de la 7 ani, la noi – de la 10-11 ani (clasa a V-a), vîrsta la care se consideră că pot fi asimilate noţiunile de bază în baletul clasic. Dar să „dresezi” corpul să stea într-o altă postură decît cea normală, o postură uneori nefirească, presupune mult exerciţiu. În nouă ani, elevul îşi însuşeşte cît se poate de corect o anumită poziţie a corpului şi tehnica dansului clasic. Învaţă în fiecare an elementele de bază, iar apoi, la liceu, se adaugă puţine elemente noi. Greutatea constă în felul în care reuşeşti să combini exerciţiile, în dinamica şi rapiditatea acestora. Iar succesiunea mişcărilor trebuie să fie logică, fluidă, pentru că altfel totul devine geometric, ţeapăn.

Noi, la sală, nu avem caiete de exerciţii. Fiecare profesor face mici coregrafii, zilnic, adaptate în funcţie de corpurile copiilor pe care îi are. Eu nu pot prelua o lecţie de la Balşoi sau de pe YouTube, ca pe o aspirină, iar apoi să le-o predau elevilor mei, aşteptînd să se întîmple minuni, pentru că nu se vor întîmpla. Trebuie să-mi stabilesc foarte bine scopul şi, în plus, trebuie să obţin un numitor comun, iar asta e foarte greu într-o curs de balet care ţine cît cel de cultură generală.

Cîţi elevi sînt într-o grupă?

Pentru a se constitui o grupă este nevoie de minimum cinci elevi, deşi ar trebui un repertoriu individual, aşa cum avem la liceu, de exemplu. La cei mici, deprinderea tehnicii, studiile de fiecare zi se fac în grupe. Avem şi grupe cu nouă elevi. Imaginaţi-vă sala de curs, numai dacă ridică piciorul în faţă un singur elev şi vă veţi întreba cum încap toţi acolo. Cred că sîntem unica ţară din Europa care nu are o locaţie adecvată profilului. Înainte de cutremurul din 1977, ni s-a dat un spaţiu în spatele Operei, s-a săpat fundaţia, a pornit, iar apoi a venit cutremurul şi s-a sistat tot. Şi de atunci am făcut mai multe demersuri la Primărie, la Guvern, am încercat inclusiv cu fondurile europene. Deocamdată, ne tot amînă...

Mai mult, la liceu, noi sîntem prima instituţie de gen din această ţară care, după ’89, nu a avut sîmbătă liberă. Noi chiar facem sîmbăta cursuri oficial, pentru că avem săli puţine (şi improprii) şi nu putem aranja materiile. În plus, lucrăm cu cei mari în sălile Operei. La etajul următor, pentru a avea un spaţiu cît de cît mai mare pentru clasele a IX-a şi a X-a, cu care lucrăm în şcoală, am spart pereţii dintre clase şi am făcut o sală mai mare. Însă plafonul este tot jos. Cu alte cuvinte, nu poţi să ridici, nu poţi executa mişcările dorite, iar efectul de seră e cumplit. Dar cu toate astea noi chiar facem performanţă. Avem copii care iau premii internaţionale.

Ce îi mai trebuie unui dansator bun pentru a deveni un artist complet?

În paralel cu tehnica, trebuie să-i formezi copilului personalitate de artist – fiecare mişcare trebuie să-i transmită ceva spectatorului, iar pentru a transmite ceva trebuie ca tu să-ţi induci acea stare. Dacă nu ai talentul şi plăcerea de a dansa, e foarte greu să treci de bariera scenei. Un dansator fără vibraţie e ca şi cum ar avea un geam în faţă, nu transmite nimic. Dincolo de faptul că dansul clasic este o formă de exprimare personală, trebuie să fii generos pentru a face performanţă şi să ai un ritm interior coerent.

Pe scenă, după un minut şi jumătate, cît durează o variaţie, ieşi epuizat, stors ca o cîrpă. Este foarte greu ca, într-un minut, să ai grijă tehnic, interpretativ, muzical, să transmiţi emoţie, toate acestea executate simultan. De aceea, în timpul antrenamentului, se ţine cont de toate, nu doar de tehnică. Sînt oameni care au... spirit, charismă. Fără ea, te uiţi la dans ca la ceva geometric, simetric, ordonat, în proporţii frumoase, admiri un corp frumos în mişcare... dar atît. Nu e artă.

Regăsiţi pasiunea şi dăruirea necesare practicării acestei meserii la elevii dvs.?

Ca să faci balet de calitate, să poţi trăi de pe urma practicării lui, trebuie să fii dedicat, inteligent şi extrem de informat. Din păcate, din cauza salariilor mici, oamenii foarte buni decid să plece, şi nici măcar nu poţi să le reproşezi ceva. Iar cei care rămîn pierd, uneori, acea pasiune, iar asta se vede în spectacole. Noi, profesorii, încercăm să le inducem elevilor o energie care să nu le permit blazarea, să nu urmeze acest drum, al dansului, ca un funcţionar.

Spuneţi-mi un coregraf care v-a impresionat...

Dintre toţi coregrafii de contemporan, pentru mine Jiří Kilián este un zeu, compune coregrafii de 30 de ani. Felul în care a evoluat este remarcabil. Mă uit la tot ce poate să facă din punct de vedere al dansului cu un corp uman. Ia o mişcare şi o dezvoltă la infinit. Totul curge, parcă acolo se încalcă toate legile fizicii, toate legile firescului, ale naturalului, ai senzaţia că este trucat. Dansatorii lui par din plastilină, se transformă dintr-o formă-n alta. E colosal. E adevărat că are un stil special, pe lîngă clasic abordează şi tehnica Martha Graham sau pe a lui José Limón, sînt mai multe tehnici care împreună duc la ce vrea Kilián să obţină. Din punctul acesta de vedere, al exploatării corpului pînă la capăt, el este desăvîrşit.

Credeţi că baletul este mai restrictiv tocmai pentru că nu are aceeaşi libertate ca dansul contemporan?

Da, clasicul pleacă, totuşi, de la un alfabet anume. În cazul dansului contemporan, se porneşte de la idee. Există şi acolo anumite reguli – coregrafia trebuie să aibă o structură, să nu fie mişcarea egală, ca intensitate, să aibă o derulare, să plece de la puţin, să crească. Dansul contemporan este asemeni omului secolului XXI, cu aceleaşi frămîntări, angoase, stări diferite. La clasic, partea artistică este un fel de pantomimă (gesturile sînt făcute ca-n commedia dell’arte) însă clasicul este cel care formează absolut orice are legătură cu mişcarea corpului. Îl pregăteşte pentru absolut toate genurile. De altfel, în orice trupă de contemporan renumită din lume, toţi dansatorii sînt la bază clasicieni. Vreau să vă spun că au venit pe aici şi Kilián, şi Nacho Duato, la invitaţia unui impresar cu care lucrăm, şi chiar dacă acesta nu a avut posibilitatea mereu să ne dea bilete, ne-a chemat la repetiţiile generale. Pentru ei, fiind profesionişti, repetiţiile generale sînt, de fapt, un spectacol în sine. Şi înainte de repetiţia finală ei fac întotdeauna studii clasice ca metodă de încălzire. Mă uitam la ei şi am observat că oricare din ei (nu neapărat soliştii) poate să susţină o partitură solistică de clasic fără probleme. Au o rigoare şi o stricteţe extraordinare, dar, desigur, sînt şi plătiţi pe măsură. Cine intră într-o companie de genul acesta trebuie să fie multifuncţional pentru că, la ora actuală, nici o companie din lume nu mai are doar clasic în repertoriu, toţi au şi repertoriu contemporan.

Totuşi, poate că publicul s-ar regăsi, într-un fel, mai mult în dansul contemporan, în neliniştile pe care le exprimă…

Clasicul atacă alte zone sensibile ale omenescului. Dansul contemporan îţi pune pe tavă o problematică, te pune pe gînduri, pleci de la spectacol cu nişte lucruri care te frămîntă... În schimb, clasicul mizează pe acea frumuseţe a mişcării corpului omenesc, a armoniei şi a farmecului care vin din frumuseţea formelor care curg una după alta, care se transformă. Acest lucru îţi dă o stare de linişte, de bine, de frumos, pleci de acolo încărcat de energie pozitivă...

Pleci fericit de la spectacol…

Da, fericit. Vorbesc de baletele lui Ceaikovski; muzica din Lacul Lebedelor, imaginea, coregrafia originală de tip petits pas... Dacă vezi acest balet, pleci cu o încărcătură fantastică, unică. Din păcate, noi, la Operă, nu mai avem în stagiune Lacul Lebedelor, pentru că Oleguţ Danovski, băiatul lui Oleg Danovski (un maestru al coregrafiilor de ansamblu), cere drepturi de autor foarte mari... Prin urmare, generaţiile noi vor uita de Oleg Danovski şi tehnica lui se va pierde.

Se scriu şi compoziţii pentru balet clasic în prezent?

Nu, dar au existat unele tentative. S-a făcut un colaj din mai mulţi compozitori, pentru a pune în scenă Albă ca Zăpada, pentru copii. De obicei, în stagiuni sînt cuprinse balete care se dansează de sute de ani. În momentul în care vii cu un libret nou şi faci un balet nou, poţi eventual să soliciţi un compozitor să-ţi facă muzica, în măsura în care eşti dispus să plăteşti, dar ca Ceaikovski – mai rar. El simţea foarte bine mişcarea. Nu oricine poate să compună pentru balet. În balet, muzica dă accentele mişcării. Dacă eşti muzical, muzica îţi rezolvă 50% din tehnică, pentru că îţi ghidează dinamica mişcării. Evident, coregraful trebuie să fie un tip cu o cultură muzicală extraordinară.

Se constată o continuă scădere a nivelului educaţiei româneşti. Care este situaţia liceelor de coregrafie?

Da, nivelul de performanţă scade, cel puţin dacă vorbim din punct de vedere al procentului de elevi buni. În primul rînd, nu avem o bază de selecţie mare; noi mergem prin şcoli şi ne promovăm cum putem, însă baletul nu este o meserie bănoasă – munceşti mult şi cîştigi puţin. Dacă ai unu-două vîrfuri pe an e perfect...

Cum arată programa la Liceul de Coregrafie?

Studiile sînt de profil mai degrabă umanist, pînă la gimnaziu toată lumea studiază exact ca la celelalte şcoli. La liceu fac şi balet clasic, dans contemporan, dans românesc, istoria baletului, istoria muzicii... Înainte aveam – dar au intervenit schimbări între timp – estetică, arta actorului; eu, elevă fiind, am făcut grimă, arta machiajului... Încet-încet s-au tot modificat materiile de studiu, a rămas în schimb istoria baletului, pe care eu o predau şi care intră la Bacalaureat ca materie de specialitate. Elevii trebuie să fie în contact cu toate genurile de artă, deoarece baletul cuprinde şi muzică, plastica corpului uman, noţiuni legate de tridimensional (cum îţi pui în valoare volumul), teatru şi actorie.

Ce şcoli profesioniste de dans există în acest moment în România?

Avem şcolile din Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Iaşi. Totuşi, din punct de vedere profesional, şcoala din Bucureşti e cea mai bună ca rezultate obţinute şi asta pentru că, pînă la urmă, aici au venit marii balerini, aici au predat, aici au fost pedagogi.

E un paradox, unde e şcoală nu prea sînt profesori...

Nu prea mai există, pentru că învăţămîntul presupune multă uzură nervoasă, dar pe bani puţini. Deşi este o sursă de venit sigură faţă de alte locuri. Cei din Operă, după cei ies la pensie, vor să se reprofileze pe şcoală, însă noi aparţinem de ministere diferite. Profesorii sînt patronaţi de Învăţămînt iar ei – de Cultură. Ca să poţi să predai, chiar dacă ai fost prim-balerin, trebuie să ai facultate de specialitate, trebuie să dai examen de istoria baletului, probă practică.

Ne gîndeam să înfiinţăm o secţie de pedagogie, ca să le deschidem cumva gustul elevilor pentru această specialitate. Motivaţia bănească nu o să existe niciodată; doar pasiunea şi ambiţia că scoţi din mîna ta artă, că plămădeşti ceva superb. Eu, cînd îmi văd foştii elevi de acum 20 de ani că au ajuns foarte bine, trăiesc o emoţie de nedescris. Însă e nevoie de experienţă pentru a profesa. Îţi trebuie zece ani la catedră... Şi nu e uşor. Una e să fii interpret şi alta e să înveţi corpul altuia, să-l înveţi pe cel din faţa ta să fie interpret. Mai mult, în fiecare an, la finele semestrului, dăm examene. Întîi avem oră deschisă (toate grupele sînt vizionate de profesori), iar la sfîrşit de an dăm examen eliminatoriu. Verificăm şi elevii şi profesorii non-stop. După atîţia ani, încă am emoţii la un examen pentru că, pînă la urmă, depinzi de altul, depinzi de reuşita lui din acea zi, e mai greu, deci, să stai în culise şi să fii la mîna celui de pe scenă, să te întrebi dacă îi iese execuţia sau nu...

Au unde să lucreze, în România, copiii care urmează studii de profil?

Pot merge şi în ţară, sau la Operă, de exemplu, dar acolo sînt posturile blocate de şase ani, aşa că nu se pot angaja, ci doar lucra drept colaboratori. Mai sînt cei care prind diverse contracte în străinătate... Şi mai exista varianta profesoratului, dar trebuie făcuţi paşi concreţi în acest sens.

Care sînt problemele principale cu care vă confruntaţi?

Ca să enumăr numai cîteva: lipsa unui spaţiu de lucru corespunzător (sălile de curs sînt puţine şi mici, elevii nu au loc să se mişte); lipsa unor concursuri şi festivaluri de dans; lipsa unui public bine închegat şi informat (atît pentru dansul clasic, cît şi pentru cel contemporan) şi, în general, faptul că, deşi avem copii talentaţi, sîntem extrem de rău-voitori şi de dezorganizaţi şi nu există interes pentru dans. Dar cu toate acestea, noi chiar facem performanţă, iar aceşti copii iau premii internaţionale sau ajung solişti pe marile scene ale lumii...

Diana Mateescu este profesor de balet clasic la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din Bucureşti.

a consemnat Patricia MIHAIL

Foto: Foto Grill