Nu pot trăi fără mine

M-am ferit cît am putut de mesele mari. Nenumărate mese mari m-au asimilat: jovial-ospitaliere insule de gregaritate într-o mare de cetăţeni singuri, cadru consacrat pentru colocvialitate veselă, adeseori grăbită şi fatalmente superficială. Acum cîţiva ani, în Vamă, mă aşezam pe terasă la Şoni şi era doar o chestiune de timp pînă să mai apară altcineva, pe urmă prietena/prietenul altcuiva, apoi prietenii prietenilor şi, din singur cum eram, doar cu cărticica mea, mă pomeneam făcînd parte din ditamai adunarea. Şi încă era bine, o chestie spontană, departe de tristeţea agapelor colegiale şi a team-buiding-urilor cu comeseni adunaţi să se veselască în mod organizat. C-aşa-s timpurile recente: se pune mare accent pe socializare şi comunicare... Mesele mici, da, alea îmi plac. Cu doar cîteva (pînă la cinci) persoane alături, se mai poate discuta. Nu filozoficale sau idei înalte - Doamne fereşte! -, da’ măcar nişte gînduri mai simţite. Şi îmi mai place, recunosc, să stau chiar singur-singurel în cafenea. Să citesc ziarele, să beau o cafea, o bere-două - un obicei mic-burghez, moştenit de la bunicul meu. Nu mă plictisesc deloc. "Doar proştii se plictisesc", am aflat cîndva. M-am întrebat de ce o fi chiar aşa. Simplu: pentru că proştii n-au interioritate. Au mereu nevoie de cineva sau ceva prin preajmă, altfel s-ar prăbuşi în vidul propriei conştiinţe. Mă dau eu, oare, prea deştept? Educat cu întîrziate lecturi existenţialiste, am ajuns să cred că, rămînînd solitar, poţi să fii solidar. Fisură interioară? Nebunii, ei nu se plictisesc. Eram la o altă masă, tot singur, la Tulcea. Veneam din deltă, aşteptam trenul de Bucureşti. Apare o doamnă cu evidente tulburări mentale, îmbrăcată vai de mama ei, şi-i zice fetei care servea: "Bună ziua! O cafea, vă rog! Am bani. Aştept un domn la masa mea. Îl cheamă Shakespeare". Am mai cerut şi eu o bere. De atunci îmi tot spun că, oricît de singur aş fi, nu voi fi niciodată complet singur. Sînt singur cu cărţile, cu muzicile, cu gîndurile sau cu amintirile mele. Aşa cum, de exemplu, îmi place să mă uit la fotbal sau să merg la pescuit împreună cu prietenii, ei bine, la fel de mult îmi place să gîndesc de unul singur. Cînd eram doar un adolescent teribilist, îmi plăcea să afirm: viaţa este o chestiune personală. Azi ştiu că nu e tocmai aşa. Şi totuşi... Uneori singurătatea este bună. Uneori singurătatea mă ajută să mă reîntîlnesc cu mine. Nu pot trăi fără mine. Cînd vorbesc despre singurătate, nu mă refer la izolarea ascetică a pustnicilor, experienţă mistică la care puţini au acces. Ar mai fi şi adînca solitudine a cosmonautului în spaţiu sau aceea a lui Charles Lindbergh traversînd pentru prima oară Atlanticul, în avion, doar în compania unei pisici. Trebuie să fii făcut pentru aşa ceva. Nu mă raportez nici la mizantropia marilor depresivi sau agorafobi, retractili la întîlnirea cu alţi semeni. Se tratează. Aici e vorba doar de singurătatea noastră, cea de toate zilele. Există atîţia bărbaţi care nu fug de acasă doar fiindcă nu are cine să le facă bagajele. Atîtea femei care rămîn fidele căminului doar fiindcă nu au unde să se ducă. Atîtea cupluri care trăiesc doar autodevorîndu-se. Atîtea familii unite doar de obsesia traiului în comun. Nici nu-şi dau seama cît de singuri sînt aceşti oameni. Cînd mă pregăteam să scriu acest articol, m-a sunat un prieten, scriitor reputat, să mai schimbăm o vorbă. M-a ţinut două ore la telefon. După ce mă pregătisem, nu ieşisem de o zi din casă, zbang, s-a dus dracului toată singurătatea mea! Cu prietenii se întîmplă deseori ca-n dragoste: trebuie să fii cu mare grijă cînd ai de ales între apropierea care te desparte şi distanţa care te uneşte. Apropo, admir sincer persoanele capabile să spună oricînd, fără şovăire: Nu pot trăi fără tine!