Nu, nu sînt o femeie decentă…

31 octombrie 2018   Tema săptămînii

De multe ori mi s-a întîmplat să îmi spun că ipocritul din fața mea, care tocmai îmi servise o dulce probă a talentului său definitoriu, contează pe decența mea – iar nu pe talentele sale! El știa (intuise? făcea așa din reflex? mă știa atît de bine? – cauzele puteau fi destul de diferite…) că nu îi voi demasca ipocrizia, acolo, pe loc, în fața tuturor, pentru că îmi va fi jenă de jena lui și pentru că, la rîndul meu, știind cum reacționează lumea în spațiul public, n-aș fi vrut să mi se reproșeze că „fac o scenă“ dintr-un moment benign de convențională socializare. El știa și eu știam, și eu știam că el știe, și el știa că eu știam că el… tot așa. „Nu face scene!“ este, în mod tradițional, în societatea noastră, una din cele mai importante învățături pe care le primește o fetiță bine crescută; fetița crește, devine femeie în toată firea, „actant social“, iar societatea continuă să își conserve vechile convenții, după care nu dai în vileag ipocritul, nu denunți minciuna în gura mare, taci, zîmbești și rabzi. Și așa trec viețile pe lîngă noi, încet-încet, decent-decent, ca și cum indecent ar fi adevărul, iar nu minciuna care tocmai mi s-a servit, ambalată dulceag și rostită sentențios.

Dacă accept o ipocrizie socială, a politeții minore (aceea care mă face să răspund „Bine!“ unui „Ce mai faci?“ pe care îl știu că e doar de circumstanță), dacă pot să înțeleg, așadar, și chiar să practic jocul acesta de societate fără miză mare, în schimb ipocrizia cu miză, construcția alambicată, urmărind legitimarea practicantului acolo unde nimic nu l-ar putea legitima, aceea îmi este imposibil de acceptat. Mă revolt. Denunț, spun, întreb, scot la iveală. Refuz să legitimez.

Nu tac, cînd e vorba despre teritoriile profesiei mele, despre spațiile academice, despre consacrarea unor ierarhii profesionale, care prespun a da note sau a atribui titluri universitare. Atunci reacționez la ipocrizia sau la impostura din fața mea cu totul altfel. Judec, întreb, formulez ceea ce „nu mă așteptam de la dvs., o distinsă doamnă profesoară, să spuneți…“. Știu, sînt bătrînă și am experiența propriilor „gafe“, știu prea bine ce tăvălug de reproșuri declanșez – de cele mai multe ori, nu la adresa ipocritului demascat, ci la adresa mea, care nu m-aș comporta „cum trebuie“. Ca și cum osia lumii – reprezentată de convențiile sociale – s-ar sprijini în capacitatea mea de a înghiți minciuni și de a contribui, astfel, la perpetuarea ipocriziei. Uneori mă revoltă incapacitatea mea de a fi „decentă“ cînd îmi fac meseria, mai ales că – dincolo – în „planul social al interacțiunii zilnice“ (…că stau și mă mir aici de cît de ipocrite turnuri de frază pot întrebuința scriind pentru Dilema veche!) dovedesc un antrenament atît de eficient.

Dar nu, nici vorbă. Ca profesoară, nu îmi țin gura și… tot eu trag ponoasele – în sensul că am parte, cel puțin, de ura veșnică a ipocritului demascat. Și dacă ura lui ar ucide, aș muri împăcată că am mai apărat un bastion al eticii profesio­nale, această cetate mereu atacată din toate părțile – inclusiv din interior. Că am mai salvat un adevăr, că am mai tăiat capul unei minciuni, chiar dacă adevărul nu e absolut, iar minciunii îi cresc capete noi cu o viteză mai mare decît balaurului din poveste. Încasez, pentru asemenea atitudini, furii temporare și supărări veșnice, răzbunări ulterioare dintre cele mai colorate (discrete personaje negative sau ridicole din proza contemporană au numele meu, azi – și nu din motive de docuficțiune, cum s-ar crede, dar „ce mi i proza, cînd de veacuri stele scînteie pe lacuri…?“), interdicții de publicare și ­hate-mail-uri logoreice, în criză de imagini blasfematoare, pentru că, se vede treaba, ipocritul care scrie literatură proastă e condamnat să scrie și corespondență la fel de proastă, iar filologul incult se vede și din felul cum înjură… (asta, ca să nu mai vorbim despre felul în care apărătorul familiei tradiționale, des intrător în biserici și degrabă admirator al femeii, își dă arama pe față cînd înjură o femeie vinovată de a-i fi demascat ipocrizia: am o colecție întreagă de scene, în memoria mea tot mai mare, mai grea și mai tristă).

Cel mai adesea, însă, ipocritul cu care mă confrunt în cotidian e cel ce își clamează virtuțile (inexistente), pentru a-și masca defectele (majore). Precum studentul care îmi motiva faptul că nu se pregătise pentru examen invocînd dreapta credință – nu citește decît autori despre care e sigur că sînt adevărați credincioși ortodocși și nu ascultă decît de profesorii de confesiune ortodoxă. Iar despre mine știe sigur că nu-s. Ortodoxă, adică. Sau alt student, figură angajată politic, care cerea să treacă la examen pe baza activității politice desfășurate, oricum mai importantă decît niște amărîte de cunoștințe de istoria literaturii române, pentru un absolvent de Litere (aici, mărturisesc că tupeul ipocriziei m-a îngrozit: ce să fac, am amintiri cu activiștii de partid din tinerețea-mi comunistă, azi convertiți în vajnici apărători ai valorilor tradiționale, comercianți cu arme și alte meserii virtuoase în capitalismul atotliberal…). Precum colegul care, pierzînd el mai an niște alegeri locale și fiind trist, întors în spațiul academic, mă acuza de politizarea universității atunci cînd elogiam un mare scriitor, cu o atitudine civică susținută. Sau apărătorul fervent al corectitudinii academice, pînă la limita propriului dosar de concurs (academic), măsluit cu rețetele învățate în vremea cînd le combătea…

Pot evoca, din amintiri, lungi șiruri de foști studenți și actuali colegi, vulpi în vie, care acuză strugurii de acreală cu o energie pe care ar putea-o folosi, totuși, la culegerea respectivilor struguri sus puși – cu scara…? Tartuffii de provincie, dîndu-se oameni de știință și profesori cu înalte standarde morale, leneșii prezentîndu-și lenea drept o modalitate de a sfida constrîngerile instituțiilor statului (d.e.: universitatea), de ale căror privilegii (o diplomă, un titlu, un premiu) nu vor, totuși, să se despartă, formatori de opinie școliți la democrațiile occidentale care-și bat copiii în spațiul acela privat unde știm cu toții că nu e politi­cally correct să ne băgăm peste dînșii… Și hoții prinși cu plagiatu-n sac, care își clamează atașamentul la noul relativism al filozofiei la modă (căci ce e o notă de subsol, mică și cinstită, atunci cînd știm de la Foucault că autorul e mort oricum, pam-pam?) și, din nou, leneșii tăiați de unde s-a definit lenea intelectuală, care – prinși cu seminarul despre același Fou­cault nepregătit – îmi pun în față sabia dreptcredinciosului ce nu citește… autori homosexuali. Și, pentru o încheiere dulce, exemplul studenților care, după ce i-am picat la examen, mi-au spus (duios-protector-superior) că ei înțeleg că eu, femeie nemăritată (pe-atunci), aș avea un blocaj psihologic la examinarea băieților, că sînt dispuși să mă ierte și că, dacă îi trec pe șest, vor trece și ei sub tăcere patologia de care, iacă, sufăr.

Ipocrizie? Impostură? Răutate omenească pur și simplu, dar îmbrăcată în hainele științei? Invidie? Numele sînt multe, ca și capetele, spuneam, proverbialului balaur. Și tai la ele, indecentă (în loc să fac, vorba clasicilor uitați, „ce se cere / de la mine ca muiere…“), deși știu că nu se vor termina niciodată. 

Ioana Bot este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“, unde predă cursuri de literatură română și mediere culturală.

Mai multe