„Nu ne lăsaţi singuri!“
„Dă-i încolo de golani“ era replica furioasă a lui taică miu de fiecare dată cînd îl întrebam de ce nu s-a pus interfon în blocul său. A încercat, din proprie inițiativă, să strîngă bani pentru acest aparat încă de prin 2006-2007, însă n-a reușit să ofere răspunsuri suficient de convingătoare atunci cînd era întrebat „Dar la ce ne trebuie?“, „Nu e bine și așa?“ sau „Ce rost are să ne complicăm?“, deși parterul se umplea de graffiti, semințe și tot soiul de sticle.
Am spune că acest sistem este deja o banalitate, numai plimbați-vă prin orice cartier din București să vedeți dacă mai există vreun bloc fără acest cititor electronic de cartele. Dar cînd locuiești într-un oraș pierdut în nord-estul țării, care e pomenit la știri doar de ziua lui Eminescu și cînd echipa locală de fotbal reușește să bată strălucitoarele cluburi din capitală, atunci interfonul poate să fie văzut ca un factor perturbator pentru liniștitul trai al celor 16 familii. Scara B, în care locuiau ai mei, îmi aducea aminte de Fortăreața Bastiani din Deșertul tătarilor de Buzzati, acel loc vrăjit unde timpul nu putea fi măsurat.
Revoltă
Astfel de fortărețe există peste tot. Oana Gheorghiu, de la Asociația Dăruiește Viață, le vede mai degrabă ca pe „state în stat“, mici sisteme care se supun propriilor reguli, dezvoltate de-a lungul anilor, fără să fie verificate sau trase la răspundere.
„Eu cred că autosuficiența este moștenită din comunism“, povestește ea. „Uneori mi-e că nu e doar «Las-o că merge și așa». E mai mult de atît și mai rău; uneori fac lucruri în mod special pentru a te întîrzia, iar eu aici nu mai înțeleg. Uneori își încalcă atribuțiile, nu și le respectă, încalcă chiar legea, doar ca să îți pună bețe în roate pentru că e o lipsă de responsabilitate și de răspundere.“
Oana Gheorghiu a început această cursă cu sistemul public de sănătate în 2009. Împreună cu Bianca Voinescu și Carmen Uscatu, cele trei au încercat să ajute un băiat de 17 ani să obțină – prin formularul E112 – banii necesari unui transplant de celule stem. După zece zile de umblat pe holurile instituțiilor, au descoperit că băiatului îi trebuia o altfel de finanțare, pe Ordinul de Ministru 50. „Atît de încurcat și de birocratic era sistemul, atît de ascunse erau aceste informații încît îți trebuia multă hotărîre, perseverență ca să reușești să le deslușești“, povestește Oana Gheorghiu.
Această vanitate a sistemului de sănătate a fost motorul care le-a împins pe cele trei femei să meargă mai departe și să „facem asociația care chiar să lupte pentru drepturile pacienților“. De-a lungul ultimilor ani, organizația a reușit modificarea Ordinului de Ministru 50/2004, a creat primul centru de excelență în tratarea și diagnosticarea cancerului la copii sau a ajutat la modernizarea unor secții din spitalele românești. „Cred că asta ne a motivat pe noi, acest «nu se poate» nu poate fi acceptat în situația în care un copil, care avea 17 ani atunci, moare dacă nu primește ajutor. Revolta ne-a motivat; pur și simplu, revolta față de felul în care un tînăr este tratat în țara lui“, spune Oana Gheorghiu, vicepreședintele asociației.
Misiunea Asociației Dăruiește Viață este să ajute la modernizarea și îmbunătățirea sistemului de sănătate, însă, de multe ori, interacțiunea cu instituțiile publice se transformă într-o luptă. Dialogul nu are loc decît după presiuni îndelungate sau chiar procese în instanță. „Este autosuficiență, ce li se poate întîmpla lor, care sînt deasupra tuturor?“, adaugă ea.
Pasiune
Acțiunile unor astfel de asociații nu vor duce, de pe o zi pe alta, la schimbarea sau la reformarea unor mentalități sau sisteme, însă ele devin modele molipsitoare (și atît de necesare) pentru cei din jur. Un alt exemplu al celor care luptă împotriva suficienței de sine se găsește în județul Iași, în comuna Valea Lupului, unde Petronela Petrea le arată copiilor frumusețea științelor exacte, dincolo de calcule și teorii.
Profesoară de matematică, ea a înființat Clubul Roboticon, unde elevii din clasele a VII-a și a VIII-a au pus în practică noțiuni din științele exacte. „Am vrut să vadă beneficiile matematicii în afara orelor de curs“, spune ea. Cu alte cuvinte, peste douăzeci de elevi au învățat cum să proiecteze un oraș inteligent cu ajutorul plăcilor Arduino; elevii au dezvoltat sistemul de iluminare publică, alții au făcut semafoare multifuncționale sau coșuri de gunoi inteligente.
Petronela Petrea a pornit acest club cu ajutorul Fondului Științescu, un program derulat de Fundația Comunitară Iași, care finanțează proiecte educaționale alternative din domeniul STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics) dedicate elevilor. „Fondul Științescu a venit ca o soluție pentru motivarea copiilor“, într-un context în care școala românească este descrisă ca fiind demodată, cu materii stufoase, predate într-o mod ineficient, care nu mai atrag elevul.
Deși apar constant știri despre români medaliați la olimpiadele internaționale, studiile PISA din 2012 ne arată că 37,3% din elevii români au un nivel scăzut de cunoștințe în disciplinele reale, față de 16,6%, media europeană. De unde această diferență uriașă între olimpici și restul elevilor? O cauză ar fi lipsa unor politici stabile și raționale, victime principale fiind copiii și profesorii. „Eu obosesc foarte mult în momentul în care văd că nu există continuitate între ce începem astăzi și mîine, cînd o luăm de la capăt. Le înțeleg frustrările colegilor mei și momentele astea în care spun că, pentru cît sînt plătiți, fac prea multe, sau [frustrările] pentru modul în care sînt tratați“, spune profesoara din Valea Lupului.
Pasiunea ei de a-i face pe elevi „oameni împliniți, fericiți“ nu a început cu Clubul Roboticon, ci a fost dezvoltată de-a lungul celor douăzeci de ani de catedră. De opt ani de zile se ocupă și de grupul de cercetași, care acum numără 80 de membri, atît din Valea Lungă, cît și din comunele alăturate sau din orașul Iași. „Educația în școală este insuficientă, iar cercetășia, care are o metodă pedagogică foarte serioasă, îi învață principii și valori ca onestitatea, corectitudinea sau cinstea“, iar prin acest grup au trecut, în acești ani, circa 400 de membri.
Indignare
Cei 400 de membri ai grupului de cercetași sau sutele de pacienți care au beneficiat de programele Asociației Dăruiește Viață sînt puncte dispersate pe teritoriul țării, dar dacă le unim, observăm că Oana Gheorghiu și Petronela Petrea au creat o rețea de oameni care vor ajuta la reformarea societății.
Andrei Roșu a văzut cu ochii săi cum crește o astfel de rețea. El a devenit cunoscut în țară pentru cursele extreme la care a participat, intrînd în Cartea Recordurilor pentru cele șapte maratoane și șapte ultramaratoane pe care le-a făcut pe fiecare continent.
În 2010, cînd s-a apucat de alergat, parcurile erau lipsite de alergători, iar acest sport era luat în derîdere de trecători. Acum, însă, „s-a creat o masă critică“. Sînt zeci de mii de oameni care aleargă săptămînal în parcurile românești, pentru că „văd beneficiile, sînt încîntați și încep și ei să facă mișcare“, spune Andrei Roșu, care coordonează la rîndul său grupuri cu sute de membri de alergători.
Anul acesta, Andrei Roșu a fost martorul dezvoltării unei noi mase critice care va împinge (sau va trage după ea) societatea românească. „Fără vreun antecendent de activist“, Andrei a fost printre cei care au ajuns în Piața Victoriei după adoptarea OUG 13. „S-a depășit gradul de incompetență și sînt atacate niște valori fundamentale care ne-ar fi întors în anii ’90“, descrie momentul din seara de 31 ianuarie.
Și-a mutat serviciul în Piață, iar în fiecare zi venea de la ora 9 și lucra cu privirea îndreptată înspre Guvern. „Programul de azi: 9-17: birou, 17-….: Protest. P.S. – cerem aprobare și lucrăm și în week-end. Nu ne lăsați singuri!“, era mesajul ce apărea pe biroul său temporar.
***
Prin pasiunea lor și energia cu care luptă, oamenii pe care i-am prezentat în rîndurile de mai sus ne arată că nu mai „merge și așa“. Motivațiile lor sînt diferite – fie că e revoltă, indignare sau pasiune –, dar, ca un un efect de domino, ei reușesc să-i molipsească pe cei din jur și astfel se formează masa critică de care orice societate solidă are nevoie, iar ei nu vor mai fi lăsați singuri.
Cît despre interfonul din Botoșani, au trecut zece ani și, abia după ce a fost furată balustrada scării, vecinii au „observat“ utilitatea aparatului.
George Gurescu este jurnalist.