Nu, mulţumesc!

16 septembrie 2015   Tema săptămînii

Acum vreo doi ani, am asistat la o conferinţă despre plictiseală. Desigur, riscul cel mai mare este să vorbeşti plicticos despre plictiseală. N-a fost cazul, conferenţiarul a avut un fir epic, a străbătut nişte trepte care l-au dus spre adîncurile filozofice ale chestiunii, a ajuns la Cioran, deşi pornise de la volutele literare şi comice dintr-un text caragialesc. Pe scurt, ne-a ţinut treji, conform vechiului şi tot mai rarului aplicat principiu horaţian:

Au urmat întrebările, bune şi acestea, dovedind că auditoriul era captivat de chestiune. Stîrnită de citatele cioraniene, am pus şi eu, la sfîrşit de tot, o întrebare: „Credeţi că plictiseala are vreo legătură cu lipsa de credinţă? Cioran avea un cer gol deasupra capului. Oare dacă ar fi crezut în Dumnezeu s-ar mai fi plictisit?“ Spre ruşinea mea, nu mai ştiu ce răspuns am primit. 

Întrebarea avea în spate un mic episod petrecut cu mult timp în urmă, în trenul Bucureşti-Braşov. Se nimerise să călătoresc cu mama unei prietene, o doamnă în vîrstă, cu o minte brici. Aveam la mine cărţi şi reviste şi, după ce am vorbit pe-ndelete, i-am oferit să-şi aleagă ceva de citit, cu aceste vorbe: 

– Poate doriţi ceva de citit, alegeţi-vă de aici, ca să nu vă plictisiţi.  

Cuvinte neinspirate, pentru că doamna mi-a replicat destul de sever (fusese profesoară de latină): 

– Dragă Ioana, eu nu mă plictisesc niciodată! Nu, mulţumesc!

Nu-mi mai amintesc dacă am întrebat-o sau mi-a explicat ea însăşi de ce, dar am înţeles că, fiind un om credincios, nu are cum să se plictisească: pe de o parte e mereu în dialog cu Necunoscutul „ascuns şi tutelar“, vorba poetului, pe de altă parte, cu lumea cea creată, pe care o priveşte cu nesfîrşită uimire. Atîta timp cît ai o prezenţă alături şi cît eşti mirat de tot ce e în jurul tău n-ai cum să fii plictisit. În sensul acesta, credinciosul seamănă perfect cu îndrăgostitul: îndrăgostiţii nu se plictisesc nici dacă stau o noapte întreagă cu ochii în tavan, ei sînt împreună cu persoana iubită, aşteptarea însăşi îi umple de bucurie. Plictiseala este invers proporţională cu dragostea şi, pe măsură ce dragostea scade, plictiseala creşte. 

Totuşi, lucrurile nu sînt chiar atît de simple. „Demonul amiezii“, rudă bună a plictiselii, precum şi cel vizitat de el,

-ul, apaticul, s-au născut la mănăstire. E şi firesc, mănăstirea e locul în care ispitirile de tot soiul iau proporţii, atît cele carnale, cît şi cele spirituale. În cazul acesta: „Călugărul cuprins de

va constata că-i e greu sau chiar imposibil să citească. Renunţînd la lectură, va încerca uneori să uite de sine stînd la taifas, dar, în cea mai mare parte a timpului, va privi cu dezgust la tot ce-l înconjoară şi la tovarăşii săi de călugărie. Are senzaţia că i-ar fi mai bine în altă parte, că totul este învechit şi fără sens şi că se sufocă“ (Stephen Greenblat,

trad. de Adina Avramescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014). Adeseori, continuă autorul, citîndu-l pe părintele pustnic Ioan Cassian, „tot intră şi tot iese din chilia sa, iar adeseori rămîne cu ochii aţintiţi la soare, ca şi cum acesta ar apune mult prea încet, şi un soi de confuzie mentală extremă pune stăpînire asupra sa, asemenea unei umbre sinistre“. De fapt, este descrierea perfectă a „fraţilor“ plictisiţi din lumea contemporană, cu Cioran la loc de cinste printre ei.  

*

Pînă la urmă, cine se plictiseşte? Am încercat să fac puţină ordine în marea comunitate a plictisiţilor din lumea contemporană:

Spre deosebire de demonul de la miezul nopţii, romantic, care strînge în el toate grozăviile, mai puţin una, tocmai plictiseala (de atîtea spaime şi zbuciumări nu mai ai cum să fii apatic), demonul amiezii nu înspăimîntă, ci doar plictiseşte, ceea ce devine, pînă la urmă, tot înspăimîntător. 

Se plictisesc

, care vor mereu ceva nou. (Tocmai de aceea copiii care se uită pe geam, în tren, nu se plictisesc, au un fel de zapare continuă a peisajului, un şuvoi neîntrerupt de noutate). Pe de altă parte, fiinţe paradoxale fiind, copiii nu se plictisesc de repetiţiile lor, pot relua la infinit o frază, un joc, o mişcare. Dar dacă-i pui să stea nemişcaţi şi fără să vorbească, nu pot trece proba, nu ştiu să se uite în interiorul lor. Proba tăcerii şi a nemişcării, eventual a aşteptării, sînt probe ale maturităţii. 

Se plictisesc

care vor să se distreze. Ajunge să urmăreşti reportajele de la televiziune ca să constaţi că frecvenţa cea mai mare în răspunsurile legate de ce-şi doresc contemporanii noştri o are cuvîntul „distracţie“. Distracţia este, de fapt, o „distragere“ a atenţiei prin factori exteriori şi e însoţită îndeobşte tot de lipsa de interioritate. Aceşti oameni nu se locuiesc pe ei înşişi, în interiorul lor e pustiu.

Invers,

, cei care se locuiesc prea mult, care îşi ocupă tot spaţiul interior cu ei înşişi. Nu mai găzduiesc pe nimeni altcineva, n-ar avea unde. Şi cum, inevitabil, în viaţă mai dau totuşi (în exterior) peste alte persoane, se plictisesc îngrozitor şi abia aşteaptă revină la ei ca să se admire, să se compătimească, să se iubească, să se răsfeţe. Narcisiştii nu sînt interesaţi de alte persoane decît în chip de oglinzi în care să se vadă. 

O categorie bogată în plictisiţi sînt

(cu excepţia celor care cîntă!), în genere toţi cei care aşteaptă doar de dragul aşteptării, fără să aibă posibilitatea să se ocupe cu ceva. 

S-ar cuveni să spun în ce categorie mă plasez pe mine. Nu mă plictisesc niciodată, dar nu sînt deloc convinsă că ar fi meritul meu. Asemenea lui Josef Göbl de la Tipografia Gutenberg, care pe la 1900 îşi luase ca deviză „N-am timp de a fi obosit“, aş putea spune şi eu „N-am timp de a fi plictisită“. Ca să te plictiseşti este sigur de tot că îţi trebuie măcar atîta: timp. Timpul de a te plictisi pe-ndelete.

Ioana Pârvulescu este scriitoare şi profesor universitar.

Mai multe