„Nu i-am spus niciodată că e frumoasă“

Ca întotdeauna în viață, lucrurile simple se dovedesc a fi cele mai complicate. Așa s-a întîmplat și cu ancheta de față, la care întrebările pentru invitații mei au fost: Ce nu i-ai spus mamei tale niciodată? Ce ai vrea să-i spui? Citiți-le răspunsurile și încercați să le găsiți pe ale dumneavoastră.

● Dan COMAN, scriitor

Nu i-am spus niciodată că mi-e frică de Adi-Pumn-De-Fier, țiganul din vecini care se cățăra, seară de seară, pe zidul casei noastre ca să se uite la televizor. Nu i-am spus nimic despre romburile și dreptunghiurile violent colorate care-mi ieșeau înnebunitor din cap, unele după altele, chiar înainte de somn. Nimic despre salamandra pe care am căutat-o, în zadar, luni de zile, doar ca s-o fac să-mi treacă peste mînă pentru a deveni un bărbat priceput. Nu i-am spus niciodată că e frumoasă. N-am reușit nicio­dată să-i povestesc despre cum, într-o zi de vară, în timp ce leneveam pe prag, am văzut ploaia torențială apropiindu-se pînă foarte aproape de trepte, oprindu-se brusc acolo, la doi pași, continuînd să cadă așa, rapidă și sofisticată, vreme de cîteva minute, cît s-o pot privi nestingherit, îndepărtîndu-se mai apoi lent, retrăgîndu-se cu tot cu sunetele ei întortocheate înspre pădure. Nu i-am spus mamei niciodată că a existat o femeie discretă și abilă care a reușit să mă scoată viu din nenorocita mea de adolescență. Nimic despre dragoste, nimic despre aura pe care o port cu spaimă cîteva zile, înainte ca durerea și întunericul să vină brusc și să-mi înfunde capul.

Dar cînd o să cresc puțin și o să prind curaj, o s-o invit să mergem într-o plimbare prin Gersa și, ajunși în fața Casei Ursului, îi voi spune că am înțeles în sfîrșit ce e acolo, înăuntru. Și ea va zîmbi.

● Ofelia NĂSTASE, PR manager

Mam, fumez. Și fumam și cînd mi-a zburat bricheta din geacă și ți-am spus că nu era a mea. Știu că știai, dar nu știi și că mi-ar plăcea să stau la o bere și o țigară cu tine. Pentru că, vezi tu, pot bea bere și, în general, cam orice băutură alcoolică. Nu mă îmbăt cu doar un pahar de vin, cum ai tu în continuare impresia. Știi cînd mi-a fost rău de la supa cremă de ciuperci? Nu ai de ce să te simți vinovată, era efectul shot-urilor de B52 de cu o seară înainte, din care jur să nu mai beau niciodată.

Îmi pare rău că orice vizită la școala mea se termina în lacrimi. Nu cred ca m am simțit mai oribil vreodată ca atunci cînd te-am văzut pe geam, din clasă, ieșind plîngînd din școală. Dar să știi că aveam dreptate să mă răzvrătesc și, pînă la urmă, tu m-ai educat așa, nu?

Nu cred că voi putea să înțeleg vreodată cît de greu ți-a fost singură, cu două nu cele mai cuminți fete pe care le poți avea. Dar, vorba aia, măcar nu ne drogam.

● Florin DUMITRESCU, scriitor

Am fost un copil gelos și posesiv. Eram singur la părinți, primeam toată atenția, dar, se pare, tot nu-mi ajungea. Azi, cînd sînt la rîndul meu părinte, încerc să deslușesc unele gesturi și să dau un sens trăirilor cețos năbădăioase ale copilului care eram atunci. Țin minte că, odată, din dorința de a primi doza de cocoloșire maternă după care tînjeam, mi-am tras singur pumni în nas pînă mi-am dat sîngele. Aveam șase sau șapte ani, eram mărișor și o sîngerare nu mai era probabil văzută ca un eveniment grav. E ceea ce și-a zis probabil mama, atunci cînd am intrat pe ușă, răcnind, cu nasul șiroind de sînge, muci și lacrimi. Așa că mama, care abia venise de la serviciu, nu mi-a acordat toată îngrijirea pe care mi-o doream. Pe vremea aceea, la începutul anilor ’70, ai mei mergeau două ore pe zi cu troleibuzul pînă la IOR și înapoi. Pentru că primiseră repartiție de apartament tocmai în Drumul Taberei (asta, să ne nțelegem, după ce casa noastră cu etaj din strada Foișorului, ridicată de bunicul mamei pe la 1900, fusese condamnată la demolare). După această adevărată navetă, mama avea toate motivele să fie obosită, preocupată de mîncare sau de curățenie, pe care doar ca prin minune reușea să le facă. Treaba e că nu m-a îmbrățișat atît cît aș fi vrut, nu m-a consolat destul, ca să-mi potolească bîzdîcul. Sau poate că, pur și simplu, și-a dat seama că mă prefac? Nu știu și nu cred că azi își mai amintește.

● Rodica LAZĂR, actriță

Toate lucrurile pe care nu i le-am spus mamei mele se întîmplă în fiecare zi; pentru că, pînă să plece, i-am zis tot ce trebuia să-i zic. Acum i-aș povesti despre fiica mea, despre casă, despre filme. I-aș povesti că am văzut un concert cu Carmen Rădulescu și unul cu Stela Enache. I-aș povesti totul. I-aș povesti că nu trece nici o zi fără să mă gîndesc la ea, că m am ținut de promisiune și, măcar o dată pe zi, îmi amintesc să mă bucur că sînt vie și că am viața pe care o am.

● Andra ROTARU, scriitoare

Nu știu de ce, mulți ani la rînd, am ascuns că am pisici. De fiecare dată cînd știam că vin părinții în vizită îmi luam micuții companioni și îi cazam la prieteni. Nu conta că urcam doar trei etaje sau mergeam cîteva stații, un lucru era cert: mă dedublam în fata fără companioni.

Am încercat să merg înapoi în timp și am ajuns pe la vîrsta de trei ani. Am avut un bichon, îl chema Muchi, iar eu încercam să înțeleg lumea din jur prin intermediul lui. Atît de mult încît voiam să-l mănînc. A fost momentul în care s-a luat decizia să fie dat cuiva care să aibă grijă cum trebuie de el. A ajuns un cățel care a făcut înconjurul lumii, la bordul unui vapor, deci finalul a fost fericit.

Apoi, în școala generală, aduceam toți amărîții din fața blocului în casă și aveam grijă să îi duc înapoi în fața blocului la ora la care veneau părinții acasă. S-au prins în final că e o „activitate anormală“ în camera mea în momentul în care au apărut cîțiva purici, iar niște vecini au fost săritori și m-au pîrît. M-am lecuit de adus animale în casă atunci cînd tata a venit cu un fluture cap-de-mort și l-a înfipt într-un ac în fața mea. M-am consolat cu animalele de pluș, în special cu o pisică neagră, cu ochii foarte verzi.

Ajungînd iar în prezent, am ajuns să am două pisici negre. Tot nu-mi dau seama de ce nu i-am spus vreodată mamei că aveam pisici la un moment dat. Parcă, cu cît un lucru e mai tăinuit, cu atît devine mai greu apoi să-l transformi în ceva firesc. Astăzi, la telefon, mă întreabă zilnic ce fac eu, ce face Hubba, ce face Pluto; pentru că sîntem trei feline, fiecare cu cîte ceva din personalitatea celeilalte.

● Diana POPESCU, jurnalistă

M-a crescut singură, de cînd aveam 10 ani. Rămasă văduvă la 38, a încercat – „inginerește“ – să suplinească lipsa tatei. Și-a impus să traseze tot felul de de reguli stricte, ca nu cumva să se aleagă cu un copil răzgîiat. Și-a reprimat gesturile calde, de parcă tandrețea ar fi fost un semn de slăbiciune. Din pricina asta, o bună bucată de vreme am avut senzația că mama nu se prea înnebunește după mine. Am îndrăznit să-i mărturisesc, rîzând, impresia mea de copilărie abia pe la 20 și ceva de ani. Surprinsă și deloc amuzată de confesiune, n-a știut ce să răspundă. I-au dat, pe tăcute, lacrimile. N-am mai deschis subiectul. „Revelația“ se produsese deja: o femeie nevoită să fie și „bărbatul în casă“ a încercat să impună respect, într-un mod care nu-i era natural. A împuținat porțiile de alint pentru ceva ce credea că-mi va folosi mai mult. Rigoarea, seriozitatea, faptul că nu-mi tolera nici un fel de minciună, toate sînt lucruri care m-au făcut, în bună măsură, cine sînt azi. N-am avut parte de mari accese de duioșie, dar am înțeles cît cîntăresc (sau ar trebui să cîntărească), în viața cuiva, principiile și onestitatea. Pentru toate astea, mi-am dat seama că nu i-am spus niciodată mamei „Mulțumesc“.

P.S. Acum, la 40 de ani, compensez din plin la capitolul răsfăț.

● Bogdan COȘA, scriitor

E liniște. Storurile din camera de zi a bunicilor sînt lăsate, mai puțin unul, care e rulat pînă la jumătatea ferestrei. Felinarul din fața casei trimite înăuntru un chenar de lumină ca o păturică, pe care stau în fund. Mama doarme pe spate. Din profil, îi văd burta bombată, o secțiune de sferă, și în loc să mă culc la loc pe pernă mă așez cu capul pe ea. Înăuntru, o simt mișcîndu-se pe sora mea. Am doi ani și jumătate; sîntem fugiți de acasă de cîteva luni.

Chiar dacă au trecut douăzeci de ani pînă să-mi spună că am avut o soră care a murit la naștere, am știut dintotdeauna. Uneori visam scena asta, alteori stăteam întins pe spate și, semiconștient, alunecînd prin fluxul de fantasme, o căutam fără să știu ce caut și de ce.

Nu i-am spus niciodată că știam – după ce mi-a mărturisit, n-a mai deschis niciodată subiectul.

E straniu cum doi oameni ai zice apropiați se pot gîndi separat, în tăcere, la același lucru – mai bine de douăzeci de ani. 

pagină realizată de Ana Maria SANDU

Foto: Flickr