Nu există o estimare națională precisă - interviu cu Bogdana TUDORACHE -

30 aprilie 2009   Tema săptămînii

Da, desigur, există această tendinţă de creştere " ea este permanentă, începînd din secolul trecut; pe de altă parte, în condiţiile social-politice şi economice din România, este evident că se accentuează. Lăsînd la o parte aşa-zisa depresie endogenă care este, în mare măsură, efectul unei vulnerabilităţi biologice moştenite, depresiile "reactive" " la care se referă discuţia noastră " au cauze " ca să spun aşa " banale. Mediul cauzator de stres, o pierdere gravă, o boală cronică, relaţii interumane dificile, probleme financiare, pierderea locului de muncă sau orice schimbare nedorită şi radicală în mediul de viaţă pot declanşa un episod depresiv. Criza economică actuală adună o mare parte din factorii menţionaţi, ceea ce explică în mare măsură importanta creştere a frecvenţei depresiei în societatea românească actuală. S-au constatat creşteri sau scăderi în cazul altor tulburări psihice? Au crescut semnificativ tulburările anxioase, sub toate formele: tulburarea anxioasă generalizată, crizele de panică, diversele forme de fobii, tulburările somatoforme. De altfel, este recunoscută asocierea frecventă dintre depresie şi anxietate. Sînt din ce în ce mai frecvente cazurile de adicţii: consumurile de alcool şi droguri. Există vreo estimare a cazurilor neînregistrate, a numărului celor care, deşi au tulburări, nu merg la medic? Din păcate, nici măcar în ceea ce priveşte numărul cazurilor înregistrate nu există o estimare precisă şi corectă la nivel naţional (efectuată pe baza unei cercetări de tip epidemiologic, aşa cum se procedează în multe ţări europene). Această deficienţă grevează, de altfel, şi alcătuirea politicilor şi programelor de sănătate mintală, cărora ar trebui să li se acorde o importanţă majoră, dar care, în aceste condiţii, sînt (atunci cînd există) mai mult decît aproximative. Puteţi deduce deci că în privinţa cazurilor neînregistrate este aproape imposibilă o estimare serioasă. Se poate doar afirma că numărul lor nu este deloc neglijabil şi este şi el în creştere, dar, din varii motive (lipsa conştiinţei bolii, teama de reacţia familială şi socială sau de consecinţele profesionale etc.), pacienţii în cauză fie se adresează unui medic de altă specialitate (sperînd că simptomele pe care le percep aparţin unei boli somatice), fie încearcă să depăşească starea de boală prin mijloace proprii sau extramedicale. Obsesia şi delirul mistic Se poate observa o legătură între felul în care se manifestă anumite tulburări psihice şi temele de dezbatere curentă din societate (de exemplu, într-o perioadă, părea că multe persoane cu afecţiuni psihice se considerau urmărite de Securitate)? Există astăzi anumite "obsesii la modă", dacă le putem numi astfel? Experienţa personală a ultimilor douăzeci de ani de practică continuă mă face să afirm că legătura dintre tulburările psihice şi traumele sociale se menţine. Veţi fi mirat dacă vă voi spune că şi acum unii pacienţi continuă să aibă deliruri legate de fosta Securitate, ba chiar transferuri către serviciile secrete actuale " fapt care nu poate să nu ne trezească o oarecare anxietate. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc faptul că obsesiile şi delirul mistic au căpătat o amploare neliniştitoare din 1990 încoace (şi pentru că "s-a dat drumul" la religie, presa şi televiziunile fiind, evident, un factor favorizant). Există programe care au drept scop îmbunătăţirea situaţiei la nivel naţional, impunerea unor tratamente moderne, reintegrarea socială a persoanelor cu afecţiuni psihice etc.? Cum să nu! În ţara formelor fără fond, programele de toate felurile abundă, dar, iarăşi din păcate, multe dintre ele sînt abandonate (sau, şi mai rău, lăsate în coadă de peşte), chiar dacă şi-au dovedit eficacitatea. Deseori unele programe pilot " aplicate cu succes la nivel local şi receptate general ca atare " nu ajung să fie multiplicate sau extinse la nivel naţional, din motive arbitrare. Iată de ce ar fi important ca o iniţiativă reuşită " cum este Centrul de Prevenire a Suicidului de la Cluj " condus de dna profesor Doina Cosman " a cărui valoare a fost recunoscută de forurile internaţionale de specialitate " să nu rămînă doar o realizare locală, mai ales în contextul actualei crize cu consecinţe alarmante în statistici. În ceea ce priveşte programele naţionale existente, din cîte ştiu eu, singurul program naţional de sănătate mintală este "Programul de reabilitare psihosocială în patologia psihiatrică" (3.1) al Ministerului Sănătăţii, program care ar furniza fonduri pentru dezvoltarea activităţilor de reabilitare. Dar acesta este, după mine, prost alcătuit şi necontrolat, în aşa fel încît fondurile sînt utilizate deseori în scopuri foarte îndepărtate de ţinta propusă. ONG-urile au un rol semnificativ? Există o colaborare eficientă între acestea şi stat? Sănătatea mintală este un domeniu în care în Occident ONG-urile au un rol covîrşitor, ele contînd atît pe forţa membrilor proprii, cît şi pe fonduri substanţiale din partea statului. În ţara noastră, Liga Română pentru Sănătate Mintală " singura organizaţie naţională de sănătate mintală " a aplicat cu succes unica modalitate posibilă de a acoperi funcţiile acestor ONG-uri de sănătate mintală; şi a făcut aceasta adunînd laolaltă persoanele implicate în/sau interesate de/ domeniul sănătăţii mintale. Făcînd legătură cu alte asociaţii profesionale, cu alte ONG-uri din domeniu, ea a reuşit atît o deschidere către societate, cît şi constituirea unui grup de presiune care să poată influenţa politicile de sănătate mintală ale statului. Sub egida Ligii au apărut şi s-au dezvoltat o serie de alte asociaţii sau fundaţii, ca Societatea Română Alzheimer, Fundaţia Estuar, Casa Ioana, Asociaţia pacienţilor, o serie de asociaţii ale persoanelor cu tulburări psihice sau ale familiilor acestora etc....), au fost elaborate o serie de documente absolut necesare în domeniul sănătăţii mintale (auditul naţional de sănătate mintală, legea sănătăţii mintale, politica şi planul naţional de sănătate mintală), Liga Română pentru Sănătate Mintală constituindu-se într-un partener ideal atît pe plan intern, cît şi extern. Colaborarea cu statul a fost însă mai dificilă şi aproape întotdeauna în sens unic: ministerul prelua rezultatul acţiunilor noastre, integrîndu-le apoi ca realizări proprii. Intervenţia pozitivă a Ministerului Sănătăţii a depins, de cele mai multe ori, de presiunile externe, de bunăvoinţa sau de interesul unui funcţionar superior; schimbarea Guvernului, implicit şi a acestuia din urmă, ducea la reluarea sisifică a efortului anterior. Cu naturaleţe despre boala psihică Există diferenţe esenţiale între modul în care e tratată, în general, problema sănătăţii mintale şi a tulburărilor psihice în Occident şi în România? Nu ştiu dacă există diferenţe esenţiale, dar sînt unele semnificative în legătură cu modul în care este percepută problema sănătăţii mintale. Să începem de sus. Aţi auzit vreodată, în ultimii 20 de ani, pe vreunul dintre preşedinţii sau prim-miniştrii acestei ţări referindu-se, măcar în trecere, la acest subiect? Sînt convinsă că nu; şi chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi fost ceva pur formal. În Occident lucrurile sînt diametral opuse: nu numai că se face referire cu naturaleţe la boala psihică, dar se ajunge uneori chiar la declararea sinceră a experienţei personale sau familiale legată de aceasta. Iată două exemple: un prim-ministru scandinav a făcut public, cu cîţiva ani în urmă, faptul că se tratează pentru o afecţiune psihică, iar un preşedinte francez a vorbit fără rezerve despre implicarea sa în suferinţa psihică a uneia dintre fiicele sale. Vă puteţi imagina reacţia publicului şi a presei româneşti la o declaraţie similară a unui demnitar român? Iată deci una dintre diferenţele dintre noi şi Occident. Acelaşi gen de mentalitate poate fi constatat, păstrînd proporţiile, în toate straturile societăţii noastre de azi. De aceea nu trebuie să ne mirăm dacă în mass-media românească constatăm deseori folosirea termenilor de "nebun", "spital de nebuni" sau "balamuc", în locul unor termeni mai puţin ofensatori. Nu trebuie uitat faptul că personalităţi deosebite din istorie şi din prezent " care prin creaţiile, ideile sau acţiunile lor au contribuit esenţial la progresul umanităţii " au trecut în decursul vieţii lor prin perioade de depresie, anxietate, hipomanie, paranoia… Nu este greu să-ţi închipui cum i-ar fi etichetat pe aceştia unii dintre grăbiţii şi superficialii noştri politicieni sau jurnalişti de astăzi! Bogdana Tudorache este medic primar psihiatru, preşedintă a Ligii Române pentru Sănătate Mintală. a consemnat Andrei MANOLESCU

Mai multe