„Nu există călătorii decît cu trenul“ - interviu cu scriitoarea Nora IUGA

15 iulie 2015   Tema săptămînii

Săpunul lui Leopold Bloom

Care e prima dvs. amintire legată de plecatul de acasă? 

La mine amintirea asta este extrem de veche. Nu plecam chiar în vilegiatură, ci plecam cu mama în Germania, unde tatăl meu avea un angajament pentru că era şef de orchestră (de

într-un restaurant mare din Germania). Poate că era la Hamburg, poate că era la Kassel, nu mai ştiu exact unde era. Eram destul de săraci, iar o asemenea călătorie nu şi-o putea permite oricine, de asta călătoream cu clasa a III-a. Clasa I era cu fotolii cu pluş albastru, clasa a II-a cu pluş roşu, iar clasa a III-a era cu banchete din stinghii de lemn lăcuite. Foarte curate şi bine lustruite. Dar nu erau deloc comode. Pe vremea aceea o călătorie pînă la Hamburg dura vreo două zile şi jumătate.

Cel mai mult îmi plăcea să mă uit pe fereastră pînă mi se turtea nasul de ea şi aburii veneau de pe nări şi din gură pe geam şi aveam senzaţia că e ceaţă afară. Al doilea lucru care mă surprindea foarte tare era că nu ştiam de ce trenul mergea înainte, iar copacii rămîneau în urmă. 

Vă mai place să călătoriţi cu trenul? 

Îmi place să călătoresc numai cu trenul. Probabil că această plăcere îi marchează pe toţi bătrînii. Vorbind o dată cu domnul Şora, la care ţin imens (e omul pe care îl stimez cel mai mult din toată intelectualitatea noastră), mi-a spus la un moment dat că nu există călătorii decît cu trenul. Atunci am simţit că aparţinem aceleiaşi familii. 

În ce anotimp aţi făcut această călătorie? 

Nu-mi mai amintesc foarte bine, dar ştiu că am luat un tren de seară. Era întuneric în gară, ceea ce mă face să cred că era toamna tîrziu. Gîndindu-mă la asta, stau şi mă întreb de ce o viaţă întreagă am simţit imboldul, uneori, să mă duc la gară, fără să iau trenul, întotdeauna seara, şi să mă uit la oamenii care pleacă. Două lucruri pe lumea asta mi s-au părut extrem de răscolitoare şi cumplit de dureroase: mugetul teribil pe care îl scot sirenele vapoarelor şi coastele cu copaci despicaţi căzuţi, de pe munte. E o durere insuportabilă a lucrurilor neînsufleţite. 

Cînd aţi văzut marea prima dată? 

Am văzut marea foarte tîrziu. Am fost în general săracă, dar nici nu mă laud cu asta, nici nu mă plîng, că fericită am fost cît cuprinde, indiferent dacă am avut sau nu bani. La mare am fost prima dată cu băieţelul meu, care avea vreo doi-trei ani şi ştiu că nu eram învăţaţi cu marea. Bărbatul meu rămăsese la serviciu. Noi am plecat la Constanţa. Am ajuns în zori. Şi atunci am avut un adevărat şoc. Pentru că n-am mai văzut linia orizontului, deodată nu mai era sfoara aia dintre cer şi pămînt. Pămîntul şi marea aveau exact aceeaşi culoare. Senzaţie care m-a deconcertat teribil. 

Marea nu m-a mai impresionat foarte tare decît mult mai tîrziu, cînd eram la 2 Mai, unde ne petreceam tot timpul vacanţele, fiindcă acolo mergeau toţi prietenii noştri poeţii. Şi Nina Cassian, şi Mariana Marin, cu care am fost foarte bună prietenă, şi locuiam aproape vizavi, în Titan. Aici, ce m-a impresionat a fost momentul în care a răsărit luna. Ne-am dus într-un grup s-o vedem şi valurile veneau în trepte şi aveai senzaţia că treptele alea ajung din ce în ce mai departe. Le vedeai roşii, în timp ce luna se înălţa, şi simţeai o atracţie nebună să mergi pe acele trepte. Nebunul meu de băiat, care avea deja vreo 14 ani pe vremea aia şi înota foarte bine, s-a dezbrăcat şi a intrat în mare să urce acele trepte. Din fericire, s-a întors. 

Care era atmosfera verilor petrecute la 2 Mai? 

Nu pot să-ţi spun pentru că-mi vine să plîng. Era ca-n filmele lui Fellini şi ale lui Antonioni. Dar era exact aşa, dacă poţi să mă crezi. Din 1965 pînă în ’71 noi am trăit o viaţă care nu se poate imagina. Am făcut toate experimentele posibile. Toţi pictorii, toţi actorii se strîngeau acolo. Din nord veneau nişte femei superbe, cu păr lung şi blond, cu lănţişor de aur la gleznă. Mergeam toţi în picioarele goale şi-n costume de baie. Femeile purtau rochii de borangic sau de pînză topită, transparente. Toţi erau cu bîrzoi, cu ogari, cu foxterieri, cu tot felul de rase de cîini, care mai de care mai nobile. Sigur că erau şi alţii mai pitoreşti, cum era de exemplu Tudor Ţopa, care a fost un foarte bun prozator, dar care a sfîrşit sub blestemul alcoolului care face ravagii printre scriitorii noştri cei mai buni. El nu stătea niciodată cu artiştii la mese, el stătea numai cu pescarii lipoveni şi spunea că se simte mult mai bine cu aceşti oameni simpli care beau vîrtos spirt medicinal pe care-l treceau prin felia de pîine. 

Stăteam la gazdă, la Hogea, la tătari. Soţia lui dormea după-amiaza în bucătărie şi-o bîzîiau muştele, iar noi făceam duş cu ajutorul unui lighean pus într-un suport de lemn, cum se obişnuia pe atunci la ţară, şi deasupra, pe o ţeavă de metal, atîrna o stropitoare şi acolo era şi un butoi, totul improvizat, bineînţeles. 

Cum s-a creat această comunitate de 2 Mai? 

Nu ştiu cine l-a descoperit. Nina Cassian, un fel de patron al locului, pentru că toată lumea vorbea despre ea, nu numai pentru că era o femeie pe care era imposibil să n-o observi, se pare că mergea de foarte multă vreme acolo, de pe la începutul anilor ’60. Se şi creaseră o grămadă de legende cu ea şi cu lipovenii. Nu ştiu dacă sînt adevărate, dar mie îmi plăceau. 

Cu toată vîrsta mea înaintată, mi s-a făcut dor de locul ăla şi m-am dus să revăd 2 Mai-ul într-o zi. Am avut şi tristeţi, şi bucurii. Plaja mică, de nudişti, pe care stăteam noi, aproape că nu mai există. E total mîncată. Noi stăteam la capătul dinspre Vama Veche al plajei. Sus erau soldaţii aceia tineri, în vestoanele lor de postav, închişi pînă la gît şi, săracii, se holbau la femeile alea frumoase şi goale. Întotdeauna m-am gîndit ce-o fi fost în sufletele lor. 

Făceam drumul pînă în Vamă pe plajă şi mi-a rămas o scenă în minte, dacă aş fi fost regizor aş fi făcut un film pornind de la ea. Veneam pe seară pe plajă, se întuneca uşor şi aproape că venise ora albastră, cum spun nemţii. Pe plaja dintre Vama Veche şi 2 Mai, unde nu mai era nimeni, era doar un cort dintr-o pînză pătată, gri, urîtă, uşor ruptă, am văzut ieşind doi tineri. Dar foarte tineri. Era ca-n

, un film superb, unde un ofiţer tînăr şi o fată de vreo 16 ani se iubesc atît de mult încît nu mai vor să trăiască printe oameni ca să-şi aparţină numai lor. Erau goi şi frumoşi. Ea superbă, cu nişte cozi lungi, ieşea din cortul acela amărît cu o tigaie de tablă şi nişte tacîmuri în mînă şi s-a dus la mare să le spele. El se aşezase turceşte în faţa cortului, fuma şi se uita după ea. 

La ţară aţi mers? 

În vremea bombardamentelor ne-am refugiat la Hobaia. Stăteam în gazdă la nişte ţărani şi sînt două amintiri puternice pe care le am de acolo. Cînd erau bombardamente treceau pe deasupra noastră formaţiunile americane şi am încă în urechi acel huruit. Ne uitam din curte la ele. Din bazele noastre antiaeriene de la Bucureşti şi Ploieşti începuse să se tragă şi atunci puteam să vedem pe cer cîte un bombardier din ăsta american, fortăreţe zburătoare le spuneam pe vremea aia. Vedeam cîte o fortăreaţă în flăcări cum exploda pe cer şi se prăbuşea dincolo de pădure. Mama, care era foarte vitează, îmi spunea: după-amiază mergem să căutăm avionul şi mă lua de mînă, venea şi ţaţa Leana cu noi şi treceam de pădure şi-l găseam. Mi-aduc aminte o scenă: erau vreo trei-patru ţărănci îmbrăcate în negru, cu broboade, şi roiau ca ciorile în jurul acelui avion total descompus. În partea care trebuie să fi fost motorul era un jgheab de metal în care se clătina la mişcarea vîntului un fel de sirop. Sîngele pilotului şi o bucăţică de creier. Am văzut toate astea fiind o fetiţă de 12-13 ani. Şi acele ţărănci în negru roiau în jurul acelei epave, acelui schelet metalic cu resturi umane, iar ele erau înnebunite să-şi însuşească bucăţile de mătase din paraşuta aia. 

Am stat vreo două luni atunci la ţară şi ştiu că ploaia nu s-a oprit. N-am văzut în viaţa mea aşa ceva. Şi acolo am prins şi venirea ruşilor, nu a americanilor, cum crezuse ţaţa Leana că se va întîmpla. 

În noaptea aia n-am aprins lumina, ne-am dus la fereastră şi ne-am uitat la şirurile interminabile de soldaţi. Ba cai, cu soldaţi călări, bucătării de campanie, apoi cîte un tun, pe marginea unor maşini blindate erau cocoţate femeile în uniforme militare, cu tunicile descheiate pentru că era foarte cald. Ele erau foarte transpirate, toţi erau înspăimîntător de murdari şi cu haine rupte şi pline de noroi. Unii nu aveau ghete în picioare, ci aveau tălpile învelite cu ziare, legate cu sfori. Cred că numai în lagăr mai puteai vedea asemenea arătări umane. Şi ei erau soldaţii ruşi care au cîştigat războiul. Aşa încît, cu siguranţă, omul rus nu era lipsit de calităţi, dar politica l-a făcut să sufere îngrozitor.

V-aţi văzut vreodată locuind în altă parte decît în Bucureşti? 

Nu, şi nu ştiu cum mă voi simţi, fiindcă am o vîrstă înaintată şi s-ar putea ca într-o bună zi, dacă îmi dă Dumnezeu zile, să nu mai pot să circul şi să mă ajut singură. Şi atunci m-am gîndit să fac o cerere la un cămin mai select, la Sibiu, unde sînt bucuroasă că m-au şi primit. Mă văd, aşadar, plecată la Sibiu, dar numai atunci cînd n-o să-mi mai rămînă decît interiorul. Deşi nu ştiu dacă n-aş suferi îngrozitor să nu ies pe străzile Sibiului. Pentru că Sibiul e al doilea oraş al inimii mele. Îl iubesc aproape la fel de mult ca Bucureştiul. La Sibiu, la Ursuline, am învăţat germana. Toate materiile le făceam în germană şi dacă noi între noi vorbeam ceva în română şi ne auzeau maicile, trebuia să plătim amendă. După aia iar am uitat-o, că m-am întors în Bucureşti, după care am studiat germanistica şi iar mi-am revenit. După aia au fost traducerile, 35 de cărţi care m-au ajutat foarte mult. 

a consemnat Ana Maria SANDU  

Mai multe