Nu eşti un Rambo sau un Bond - o discuţie cu doi spioni

7 noiembrie 2012   Tema săptămînii

N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. (Dar, de fapt, la ce mi-ar folosi?) Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“. Prima impresie? Ea: pare că evită să te privească direct (ce naiba spun manualele alea de comunicare non-verbală?...), dar dacă îi încrucişezi pentru o secundă privirea, te simţi brusc „scanat“. El: un om solid cu un zîmbet blînd, care inspiră încredere – ai traversa liniştit cu el un cartier rău famat sau o pădure, noaptea. A doua impresie (după ce au început să vorbească): cu amîndoi ţi-ar face plăcere să stai la lungi taclale prieteneşti, la un pahar. Mă dusesem să aflu cîte ceva despre meseria lor şi despre ei ca oameni. Nu voiam, bineînţeles, „dezvăluiri senzaţionale“, pentru că Dilema veche nu se ocupă cu aşa ceva. Voiam să ştiu mai multe despre dimensiunea umană şi intelectuală a profesiei. Pentru că – în ciuda stereotipiilor curente – există o asemenea dimensiune intelectuală şi culturală în meseria de spion. Şi asta nu numai pentru că una dintre primele condiţii pentru a fi acceptat în sistem este un IQ de cel puţin 120. Şi nu numai pentru că trebuie să ştie/să înveţe 2-3-4 limbi străine. E ceva mai complicat, o să vedeţi...

Cum să te documentezi ca să pregăteşti o asemenea convorbire? Ce să citeşti? Cărţi de istoria spionajului? Sînt bune, dar vorbesc despre epoci trecute – căci, în mai toate ţările democratice, accesul la arhive e permis după cîteva zeci de ani (iar unele evenimente „nu prea lasă în urmă“ documente...). Memoriile unor foşti spioni? Există destule – de pildă ale unor generali KGB care au „defectat“ sau ale unor foşti spioni din „lumea liberă“ care povestesc despre Războiul Rece. Interesante, dar cine îţi garantează că acolo se spune lucrurilor pe nume? Romane de spionaj, filme? Bune şi ele, dar ficţiunea-i ficţiune. Aşadar, cum să te documentezi? În plus, dacă ai de-a face cu astfel de oameni şi dacă vrei să afli într-adevăr ceva despre ei ca oameni, un pic de ingenuitate nu strică: sînt antrenaţi să suporte „tiruri“ de întrebări, n-are rost să încerci „să-i duci“. Ştiu şi ei care sînt clişeele curente în legătură cu meseria lor, au un stil aparte de a zîmbi cînd vine vorba despre ele. Iar noi, „simplii cetăţeni“ bucşiţi cu literatură şi filme, oricum nu putem scăpa de numitele clişee. Şi atunci, la ce bun să-ţi faci „strategii de interviu“? Oleacă de laissez-faire s-ar putea să ajute.

Cam la asta mă gîndeam cînd a început discuţia. Aşa că am luat-o pe rînd, gospodăreşte.  

Cum ajunge cineva spion?

„În primul rînd, e important ce fel de oameni aducem aici“, spune Ea. E o selecţie lungă, se primesc mii de CV-uri, din care sînt alese foarte puţine. „Opt dintr-o mie.“ Sînt căutate nişte calităţi şi aptitudini care să alcătuiască „o constelaţie“, să meargă bine împreună. Se lucrează în etape eliminatorii. În primul rînd, trebuie să fie cetăţeni români. „Pentru că loialitatea lor trebuie să meargă într-un singur loc – nu putem face abstracţie de locul în care au crescut, de valorile culturale cu care au crescut; dacă au, de pildă, cetăţenie dublă, loialitatea lor e împărţită.“ Alte servicii din lume recrutează persoane care au altă cetăţenie, dar condiţia este să fi făcut cea mai mare parte din şcoală în ţara care le recrutează. „Apoi, ne interesează IQ-ul, anumite calităţi cognitive, trebuie să poată socializa. Să fie altruist, generos – pentru că vine aici ca să dea şi să primească puţin în schimb. Să fie un individ cu atenţie şi memorie foarte bună, să se poată integra în mediu, să aibă o mare rezistenţă la frustrare, la stres; să fie metodic, creativ, conştiincios, asertiv, să poată lucra autonom, dar în acelaşi timp să fie un bun subordonat.“ Am brusc o curiozitate: simţul umorului ajută? „Ajută“, zîmbeşte Ea. „Poate fi de folos în anumite împrejurări de socializare. Îl testăm în exerciţiile de teren pe care le facem în timpul şcolii – căci, altminteri, nu există teste psihologice care să evalueze simţul umorului“... „Adică avem în serviciu şi munteni, şi moldoveni, şi olteni, şi ardeleni, şi dobrogeni, şi bănăţeni...“, adaugă El cu subînţeles.

Selecţia ţine între şase luni şi un an, după care intră într-un proces de mentorat: învaţă sub supravegherea unui mentor. Totul durează trei ani, după care lucrează doi-trei ani în centrală, înainte de a fi considerat bun pentru a primi o misiune „adevărată“. „Dar vechimea aceasta de cinci-şase ani nu-i califică automat, pe toţi, pentru a putea lucra în afară. În această perioadă primesc diverse sarcini – unele sînt simple exerciţii, altele sînt situaţii reale prin care sînt ţinuţi sub lupă, pentru a vedea cum se descurcă“, intervine El.

Cum semnezi  cînd cumperi cu cardul?...

Aşadar, cinci-şase ani de pregătire, de fapt. Şi pentru a fi trimişi în misiune, ce condiţii au de îndeplinit, cum se face selecţia? Ea: „Cei care sînt propozabili intră în «malaxor» – evaluare profesională, control medical, evaluare psihologică etc. – şi se decide în funcţie de specificul postului, dar şi de experienţă: de pildă, pentru posturile cu acoperire diplomatică sau pentru posturile «la legătură», care sînt notificate serviciului partener, trebuie trimise persoane cu o anumită experienţă. Există, desigur, şi specializări pe anumite zone geografice de care se ţine seama“. El: „Contează foarte mult rezultatele lui în plan profesional: dacă a probat că are autonomie, că înţelege despre ce e vorba în profesia asta, că poate face un anumit gen de activităţi, se califică pentru misiune. În cei cinci-şase ani premergători trimiterii în misiune, sînt puşi în situaţii prin care să-şi dovedească abilităţile. De exemplu, sînt trimişi în străinătate pentru perioade scurte – de la cîteva zile la cîteva luni – fără legătură cu ambasada, cu familia de-acasă, cu noi, cei din centrală, cu sarcini precise de lucru: să întîlnească o anumită persoană, la o anumită adresă, sub anumite identităţi, în anumite condiţii şi să reuşească să predea sau preia un document sau altceva“. Povestea cu acoperirea e însă mai puţin spectaculoasă decît ştim din filme: „Dacă are o anumită acoperire, trebuie să-şi facă treaba pentru postul care i-o asigură, pentru că nimeni nu-l iartă – fie că e o acoperire diplomatică sau una neconvenţională. Trebuie să-şi facă activitatea oficială, după care are un alt job: trebuie să identifice persoanele potrivite din mediile potrivite unde se regăseşte informaţia. Ăsta e, pe scurt, job-ul spionului. Elementul principal e omul: informaţia e la oameni, deci trebuie să-i găseşti pe acei oameni pe care-i poţi recruta pentru a obţine, apoi, informaţia care te interesează. Iar asta presupune timp“.

Mi se pare că de aici începe „existenţa dublă“ a spionilor şi încerc s-o dau pe literatură: Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, care va să zică... Dar sînt imediat contrazis. Nu, „existenţa dublă“ începe din momentul în care au intrat în serviciu, iar viaţa „i se cam mută în instituţie“ – capătă un nume de serviciu, i se construieşte o poveste plauzibilă faţă de prieteni şi faţă de cunoştinţe (pentru că, evident, nu are voie să spună unde lucrează). Ca absolvent de Litere, sînt curios cine „scrie“ aceste poveşti. Nu, nu e cineva anume, nu e nevoie de abilităţi scriitoriceşti şi nu sînt „pure ficţiuni“: există un colectiv care lucrează la asta şi se porneşte de la elemente concrete din viaţa reală a fiecăruia, „nu poţi dispărea cu totul“, pentru că ai făcut o şcoală, ai un anturaj care te cunoaşte deja... Şi nu apar confuzii între realitate şi „poveste“, nu se întîmplă gafe? El: „Noi ştim clar ce identitate avem, nu e vorba de Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Dar se mai întîmplă să suni acasă la un coleg şi să răspundă soţia; şi, ştiind doar numele de serviciu al colegului, şi nu numele său real, spui ceva de genul «îl caut pe domnul Cutare, mi-l puteţi da la telefon?». Soţia îşi dă seama despre ce e vorba şi ţi-l dă sau, uneori, îţi spune «aţi greşit». Altminteri, fiecare dintre noi poate folosi mai multe nume de serviciu, în funcţie de împrejurări, dar, evident, nu uită care e identitatea sa reală“. Ea: „Dar, dacă trebuie să semnezi repede un bon cînd cumperi ceva cu cardul, în primul moment ţi se poate întîmpla să nu ştii ce nume să foloseşti...“

***

De ce să te faci spion?

El: „Nu e un loc în care să te îmbogăţeşti, cine caută aşa ceva nu găseşte. Dar nu salariul te cheamă aici. Puţini au chemare către această activitate. Unii vin cu gîndul că serviciul e stabil, odată intrat aici, ieşi la pensie de aici. Dar aşa ceva poţi găsi mai bine ca funcţionar într-o primărie...“

Ea: „Pe «aventurieri» reuşim să-i eliminăm din faza de selecţie. Sînt destui candidaţi care au o frază-tip: «vreau o muncă dinamică, de teren». Munca e dinamică, dar nu de teren: are mai mult dinamism intelectual. Dacă ar şti ei ce mult vor avea de stat la birou, gîndind scenarii şi variante, şi cît de scurtă e ora aia de întîlnire cu sursa“.

El: „Sînt influenţaţi de literatură, de filme: au impresia că ofiţerul operativ e în permanentă agitaţie – cînd cu maşina, cînd cu femeile, cînd cu caftul... Dar în filme şi în cărţi nu se vede munca din spate, care înseamnă atenţie pe detalii, pe construcţie, pe controlul asupra mediului, pe eliminarea variantelor care dăunează. E multă concepţie, multă imaginaţie – nu eşti un Rambo sau un Bond“.

Mai multe