Nu este nici un cavalerism în 1812!

26 octombrie 2022   Tema săptămînii

Sever Voinescu: O vorbă faimoasă rostită de W. Churchill în 1939, care ne vine în minte de cîte ori mai fac ruşii cîte ceva greu de înțeles pe lumea asta, spune: „Rusia este o ghicitoare învelită într-un mister aflat în interiorul unei enigme”. Să încercăm să găsim cheia. Poate fi literatura rusă cheia acestei enigme? Istoricul Cosmin Popa crede mai degrabă că nu.

Anton Breiner: Eu cred că, într-o anumită măsură, literatura rusă, și într-o mai mare măsură literatura rusă clasică, poate să ne spună ceva despre ruşi. Cu siguranţă nu despre ruşi aşa cum sînt ei acum, ci despre ruşi aşa cum ar fi vrut ei să fie, cum ar fi putut să fie, cum şi-au imaginat că ar vrea să fie. Iar mie mi se pare că cea mai interesantă şi cea mai frumoasă literatură nu este cea care descrie cum sîntem, ci aceea care ne arată cum am vrea, dar și cum am putea să fim.

S. V.: Care e miza romanului Război şi pace, descurajant de voluminos pentru cititorul de astăzi? 

A. B.: În critica literară nu există un consens asupra acestui lucru şi cred că cel mai bun mod de a răspunde este să vă spun cîte ceva despre istoria creării acestui roman. După căderea Sevastopolului și sfîrșitul Războiului Crimeei, Tolstoi se întoarce la Moscova. Odată cu moartea ţarului Nicolae I şi venirea pe tron al lui Alexandru al II-lea, încep în Rusia o serie de reforme. Una dintre primele reforme introduse de Alexandru al II-lea este amnistierea decembriştilor, adică a nobililor ruşi care au încercat să organizeze o revoltă împotriva lui Nicolae I în 1825, chiar la încoronarea acestuia. Ei fuseseră trimiși de Nicolae I în exil în Siberia, după ce mica lor revoltă a fost reprimată. Planul inițial al lui Tolstoi era să scrie un roman în care să spună povestea acestor decembrişti și a revenirii lor din exil. Urma să existe o familie, un soţ şi o soţie, Pierre şi Natalia, pe care îi regăsim apoi în romanul Război şi pace. Numai că, încetul cu încetul, Tolstoi începe să se gîndească că, pentru a spune povestea decembriştilor în 1856, ar trebui să poată să explice ce s-a întîmplat cu ei în 1825. Pentru a explica ce s-a întîmplat în 1825 şi de ce a eşuat revolta lor, ar trebui să explice cum a apărut mişcarea decembristă, în 1820. Dar cauzele profunde ale apariţiei ei se găsesc în 1812, în complicata interacţiune a ruşilor cu marea cultură franceză. Însă pentru a explica cum de s-a ajuns la războaiele napoleoniene, Tolstoi decide că trebuie să înceapă de la 1805, de la bătălia de la Austerlitz, la care Rusia participă alături de Austria. Şi iată că un roman care avea o miză destul de măruntă, anume cum se întorc decembriştii în Rusia continentală din Siberia, se transformă în cu totul altceva. Interesant este că Tolstoi nu face lucrul ăsta pentru prima dată. În Jurnalul său, Tolstoi povestește că, pe la începutul anilor 1850, încă tînăr fiind, a încercat să scrie o povestire numită „Istoria zilei de ieri”, în care a vrut să redea o istorie a propriei sale zile de ieri. Pentru asta, scriitorul a luat-o metodic: „De dimineaţă mă trezesc, mă spăl, mănînc...” și a început să descrie totul. Numai că, încercînd să explice ce a făcut în „ziua de ieri” a trebuit să explice cine sînt oamenii cu care interacţionează și care este relaţia lui cu ei. Așa că a început să scrie despre aceștia. Și a tot scris pînă cînd, după cinci pagini, a văzut că nu reuşeşte să treacă de micul dejun. S-a oprit, dîndu-și seama că „Istoria zilei de ieri” nu poate fi spusă pe de-a-ntregul niciodată. Această încercare literară s-a pierdut. Însă problema interacțiunii cu trecutul, pe care Tolstoi a descoperit-o acea ocazie, este aceeași cu problema pe care o are în Război şi pace. În acest roman, el încearcă să înţeleagă și să ajungă la cauzele ultime ale războiului. El încearcă să înţeleagă ce anume îi face pe oameni să se lupte. Tolstoi era un pacifist şi un gînditor creştin. El considera că războiul este cea mai mare oroare posibilă. Așadar, el încearcă să-şi explice cum de ajung popoarele să se lupte între ele, cum de generalii, ţarii, împăraţii dau ordine pentru a declanşa un război. Numai că Tolstoi nu e mulţumit cu un răspuns de tipul: „Pentru că Napoleon a vrut să cucerească Europa”. Dar de ce a vrut Napoleon să facă asta? Tolstoi încearcă să ajungă la cauza ultimă a lucrurilor, şi asta este una dintre marile mize ale romanului Război și pace – nu singura, bineînțeles.

S. V.: Isaiah Berlin, într-un eseu faimos deja, dedicat romanului Război şi pace, spune că, de fapt, ce vrea Tolstoi să ne spună acolo este că marea istorie e de neînţeles şi că, pînă la urmă, acest labirint de „de ce“-uri în care plecăm în căutarea cauzei ultime ne pierde tocmai pentru că nu se mai sfîrşeşte. Așadar, nu ne duce nicăieri. Din punctul acesta de vedere, Război și pace este un roman pesimist, un roman care ne spune că istoria e o imensă fatalitate şi n-avem ce face...

A. B.: Mie nu mi se pare că e aşa. Cred că este important de văzut contextul în care e conceput şi apare acest roman. De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, întreaga elită intelectuală de stînga rusească cade sub vraja teoriilor materialiste, pozitiviste, socialiste, care vin din Franţa. Se citeşte Proudhon, se citesc clasicii care pînă atunci fuseseră inaccesibili. Pentru participarea la un cerc studenţesc în care se citeau astfel de cărţi, de altfel, Dostoievski este trimis în Siberia pentru zece ani. Aceste idei, care reapar pe scena culturală a Rusiei cu mare forţă după moartea lui Nicolae I, au un echivalent în evoluţia ideilor în Europa. În 1859 apare tratatul lui Darwin despre evoluţia speciilor și tot atunci apare un tratat de economie politică al lui Marx. Avem, iată, doi gînditori foarte importanţi care încearcă să explice evoluţia societăţii ca urmare a acțiunii unor forţe supraindividuale. Apar imediat destul de mulţi darwinişti sociali care încearcă să arate în ce fel societatea funcţionează și ea după nişte legi ale evoluției care pot fi prezise şi explicate şi care ne permit să anticipăm viitorul societăţii. Tolstoi are o problemă cu abordările de acest gen, la fel cum are şi Dostoievski. 

Tolstoi se întreabă: ce anume face istoria? O necesitate? O forţă istorică de neoprit? Sau, poate, omul rămîne liber să decidă? Tolstoi dedică ultima parte, cel de-al doilea epilog al romanului, discutării acestor chestiuni. Mie mi se pare că el nu tranşează lucrurile în favoarea necesităţii, deci nu duce discuţia spre un fatalism. Omul poate fi liber chiar şi atunci cînd acţiunile sale sînt în mod necesar predeterminate, pentru că există acel şir nesfîrşit de cauze care ne împiedică să ajungem la prima cauză. Așadar, în momentul prezent, spune Tolstoi, omul este liber, el poate face o alegere. Există anumite circumstanţe care îl constrîng la  alegere, desigur. Eşti mai puţin liber, de pildă, atunci cînd eşti soldat în armată şi cînd eşti un ţăran iobag decît dacă eşti comandant în armată sau nobil, chiar dacă și asta este discutabil. În orice caz, Tolstoi nu încearcă să descrie viaţa interioară a ţăranilor iobagi din acest roman, ci se concentrează doar pe nobilime. Din acest motiv a fost foarte criticat dinspre stînga, de socialiştii din epocă, ce i-au reporșat că nu scrie și despre țărani, că nu evidențiază problema țărănească. Tolstoi a încercat să răspundă acestor critici într-una dintre prefeţele la roman care, pînă la urmă, n-a mai fost publicată, spunînd că să încerci să descrii viaţa interioară a unui ţăran e la fel de dificil ca şi cum ai încerca să scrii cum gîndeşte un cal. Amuzant nu e doar răspunsul ca atare, ci și faptul că, mult mai tîrziu, spre sfîrşitul vieţii, Tolstoi a publicat o povestire în care arată cum gîndeşte un cal…

S. V.:  Una dintre cele mai faimoase scene din Război şi pace este cea a bătăliei de la Borodino. Ochii lui Bezuhov văd bătălia foarte diferit de ceea ce au văzut istoricii. Bezuhov vede un haos şi acțiuni de neînțeles. Istoricii văd tactici raționale de luptă. Sensul acestei scene din roman are o forță pedagogică formidabilă pentru noi. Dar ei, rușii, cum văd această scenă? 

A. B.: Mie mi se pare că sensul acestui episod este evident. Dar în ce măsură este evident pentru toată lumea, asta este o întrebare bună. Război şi pace a fost extrem de popular în perioada sovietică. Romanul a fost predat în școală, iar pentru elevi era lectură obligatorie. Război și pace, însă, a fost predat într-un anumit fel, ca să poată inocula sentimente patriotice, sentimente de mîndrie pentru propria armată, pentru gloria drapelului şi aşa mai departe. Ideea era că rușii nu se opresc de la nici un sacrificiu pentru a obţine victoria. Însă Tolstoi nu spune asta. Împotriva ideilor care circulau în epocă, Tolstoi a vrut să demonstreze că ştiinţa războiului, la fel ca orice altă ştiinţă socială, este, de fapt, o pseudoştiinţă. Mai precis, că nu poţi să controlezi ceva atît de complex precum o bătălie care implică mii sau zeci de mii de oameni. Prima bătălie descrisă în roman este cea de la Austerlitz. Tolstoi dă exemplul generalilor nemţi, pe care-i vede la fel de proşti pentru că ei cunosc la perfecţie teoria și o aplică orbește. Ei ştiu exact cum trebuie desfășurată operațiunea: coloana I o ia la stînga, coloana a II-a pe flancul drept, ei prevăd absolut toate situaţiile posibile și garantează succesul în luptă. Şi, evident, această bătălie este pierdută. Din punctul de vedere al generalului neamț, teoria e clară, ordinele au fost perfecte, dar n-au fost executate la literă. Tolstoi spune că aşa sînt nemţii, n-ai ce să le faci. În partea cealaltă, Napoleon nu stă după teoriile neamțului și acționează flexibil, imprevizibil, ceea ce face praf teoria. În plus, unii oameni execută ordinele mai bine, alţii mai prost, unii se sperie şi fug în timp ce alţii continuă să atace, și asta nu este o proastă executare a ordinelor, ci este natura umană însăși; aşa sînt oamenii. Tolstoi vrea să ne arate că nu ai cum să faci o știință riguroasă a războiului. Contraexemplul și modelul pe care ni-l propune Tolstoi, contrar generalilor nemţi, este generalul rus Kutuzov. Strategia lui este să nu lupte și, dacă luptă, să nu dea ordine, să lase militarii să facă ce ştiu ei mai bine, să nu-i încurce cu ordinele lui, pentru că doar aşa oamenii vor face tot ceea ce sînt ei capabili să facă, crede Tolstoi. Comandantul e dator să nu-i încurce și, cel mult, să-i încurajeze. Se pare că personajul real Kutuzov nu a fost chiar aşa. Dar pentru demonstraţia pe care vrea să o facă Tolstoi e important să existe un astfel de Kutuzov, care înţelege că istoria nu poate fi controlată, că marile mişcări în care acționează mase de oameni sau marile mișcări sociale nu se supun controlului unui individ. Din cauza aceasta, personajul cel mai ridicol și cel mai absurd din romanul Război şi pace este tocmai Napoleon, geniul militar care crede că poate să cîştige orice război, că este capabil să dirijeze o armată într-o luptă. Tolstoi crede că așa ceva este pur şi simplu imposibil și nu doar pentru Napoleon, ci pentru oricine.

S. V.:  Este romanul acesta o sfidare a raţionalismului francez? 

A. B.: Bănuiesc că da. Interesant este că în personajele principale pozitive din roman, care sînt Prinţul Andrei Bolkonski şi Pierre Bezuhov, se regăsesc trăsături ale lui Tolstoi însuși. Pierre, cu dorinţa sa de glorie, este un ecou al lui Tolstoi care mărturiseşte în propriile sale Jurnale că îşi doreşte gloria și că, dacă ar putea să fie cel mai bun om cu putinţă, dar pentru asta ar trebui să renunţe la glorie, el nu o s-o facă. Pierre este produsul sentimentalismului lui Rousseau. Pe de altă parte, Andrei este personajul raţional. El este produsul Iluminismului de secol XVIII. Acestea sînt cele două laturi ale personalității lui Tolstoi, pe care scriitorul încearcă să le exploreze. Cu siguranţă, în roman se simte acest raţionalism iluminist și, pe de altă parte, reacţia anti-iluministă, rousseauistă, care propune apropierea de natură și simplitatea ca fiind preferabile sofisticatei rațiuni. Vedem această propunere în familia Rostov, la Nataşa Rostov, la Nicolai Rostov, care sînt, de asemenea, un ecou al personalităţii lui Tolstoi. Iniţial, într-un draft al romanului, familia Rostov se chema Tolstov, apoi în alt draft s-a chemat Prostov... 

S. V.: Relaţia dintre război şi Ortodoxie este relevantă pentru Tolstoi?

A. B.: În roman, nu prea. Tolstoi a fost un om profund religios. Pe de altă parte, el a avut o relaţie extrem de complicată cu Biserica Ortodoxă, care l-a şi excomunicat. În Război și pace, Tolstoi descrie ororile războiului vorbind în egală măsură despre armata franceză şi despre armata rusă. Şi unii, şi ceilalţi nu doar că se omoară, dar jefuiesc și pradă. Fără să folosească cuvîntul viol, Tolstoi vorbeşte și despre relaţia cu femeile din teritoriile prin care trec ambele armate, şi cea franceză, şi cea rusă. Nu este nici un cavalerism în 1812!  Cred că paralelismul, în sensul acesta, este incredibil între războiul de acum, din Ucraina, şi ceea ce descrie Tolstoi...

(fragment din dezbaterea „Război și pace. Ce ne spune Tolstoi despre sufletul politic al rușilor”, care a avut loc în seara zilei de 7 octombrie, în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)

Anton Breiner este profesor de literatură rusă la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București.

Mai multe