NU! E dezgustător!
Printre posibilele motivații ale unui refuz există un resort radical, care declanșează respingerea fără drept de apel: dezgustul. Multă vreme ignorată, această emoție negativă a devenit în ultimii ani un subiect-vedetă în diverse ramuri ale studiilor culturale (emotion studies, sensory studies), precum și în psihologie, filosofie, estetică, varietatea abordărilor conturînd un întreg cîmp de cercetare (disgust studies).
Dezgustul este una dintre cele șase emoții de bază, alături de bucurie, tristețe, frică, furie și surpriză, despre care cercetătorii susțin că sînt prezente pretutindeni, chiar dacă, în diverse culturi, lucrurile care le provoacă sînt diferite. O altă variabilă a elementelor care provoacă dezgust e dată de epocă. În cursul procesului de civilizare, sensibilitatea față de ce este considerat dezgustător variază considerabil de-a lungul timpului.
În lucrarea Expresia emoțiilor la om și la animale, (1872), Charles Darwin evocă un episod din expedițiile sale și consemnează în detaliu expresia celui mai deplin dezgust apărută pe chipul unui aborigen din Țara de Foc, în momentul cînd acesta s-a apropiat de el și i-a atins, cu mare silă, bucata moale de carne conservată pe care o mînca. La rîndul său, Darwin mărturisește că s-a simțit profund dezgustat de faptul că „sălbaticul“ („the nacked savage“) a pus mîna pe mîncarea lui, deși, precizează el, omul respectiv nu părea să aibă mîinile murdare.
Există mai multe fațete ale acestui „dialog“ senzorial. E evident că dincolo de repulsia față de consistența moale, indecisă, amorfă a cărnii din conservă, pe de-o parte, și anularea apetitului în urma atingerii, de cealaltă parte, ambii protagoniști se evaluau reciproc într-un registru de distanțare morală. Două lumi diferite își trasau granița pe linia sigură a dezgustului. Prăpastia creată astfel asigura o frontieră de o legitimitate nedisputată.
Dezgustul nu e doar o emoție corporală avînd un semn fiziologic distinctiv – greața –, ci e un puternic instrument de socializare, exprimat printr-un comportament specific de respingere. Termenul „dezgust“ se referă, în primul rînd, la ceva neplăcut pentru gust. Se consideră că originea dezgustului este respingerea alimentară, nivelul primar al repulsiei fiind cel fizic, visceral.
Numit gatekeeper emotion, dezgustul are funcția adaptativă de a preveni ingestia hranei alterate, toxice. Repulsia este declanșată și de stimuli olfactivi, vizuali sau tactili, funcționînd ca un gardian ce apără corpul, împiedică îmbolnăvirea. De la felul în care se „strîmbă nasul“ (pare-se pentru a reduce volumul aerului inspirat) pînă la „întoarcerea stomacului pe dos“, întregul corp este mobilizat pentru ținerea la distanță a posibilelor noxe. Dezgustul pune bariere, fixează limite.
Imperativul de excludere motivat prin dezgust este declanșat la niveluri multiple: fizic, moral, estetic. S-a observat că elementele declanșatoare ale dezgustului fizic au următoarele trăsături: organic, umed, vîscos-gelatinos, lipicios, mișcător. Un loc special ocupă deșeurile organice, excrețiile și secrețiile corporale, cam tot ce amintește de natura animală a omului (de la pilozitatea corporală la mîncatul lacom). Titlul unei conferințe interdisciplinare, The Evolution of Disgust: From Oral to Moral, sintetizează evoluția acestui mecanism de apărare. Dezgustul motivează răspunsul individual sau colectiv la abaterile grave de la normele care garantează funcționarea grupului social. De la: „Nu gusta!“, imperativul devine: „Nu accepta!“.
Dezgustul moral împrumută vocabularul dezgustului fizic și asigură combustia emoțională a dezaprobării acțiunilor care atacă valorile fundamentale ale demnității umane. Dacă dezgustul fizic apăra integritatea corporală, dezgustul moral are rolul de a apăra integritatea spirituală. Trăsături precum minciuna, hoția, corupția, impostura, falsitatea, ipocrizia, lingușeala, servilismul, rămase nesancționate, sînt resimțite ca avînd un potențial contaminant. Dezgustul este emoția care apare în prima linie de apărare. Trădătorii, lașii stîrnesc dezgustul în egală măsură cu marii criminali, torționarii sau tiranii de toate spețele. Alt declanșator al dezgustului moral sînt violența și cruzimea exercitată asupra celor mai slabi, fără apărare, asupra copiilor, asupra femeilor, asupra bătrînilor.
Pe lîngă apărarea corpului, în plan social, dezgustul are și alte roluri: de evitare a partenerilor neconvenabili în vederea procreației, de excludere a interacțiunilor sociale cu actanți indezirabili, îndeplinind funcția de protejare a sinelui și de afirmare a identității. Pierre Bourdieu, în lucrarea La distinction. Critique sociale du jugement, face următoarele observații: „Gusturile (preferințele manifestate) sînt afirmarea unei diferențe inevitabile. Nu întîmplător, ele se afirmă de o manieră negativă, prin refuzul altor gusturi. În materie de gust, mai mult decît oriunde, toată determinarea este negativă; gusturile sînt, fără îndoială, mai întîi de toate, dezgusturi alcătuite din oroarea sau intoleranța viscerală («c’est à vomir») față de alte gusturi, față de gusturile celorlalți.“ (…) „Intoleranța estetică are o violență teribilă. Aversiunea pentru stilurile de viață diferite este fără dubiu una dintre cele mai puternice bariere între clasele sociale. (…) Cei care se estimează a fi deținătorii gustului legitim transmută un mod arbitrar de viață în manieră legitimă de a exista care aruncă în arbitrar orice alt mod de a fi.“
Și William Ian Miller atribuie dezgustului un rol de a clasifica, de a ordona lucruri și oameni într-un fel de ierarhie cosmică, „a kind of cosmic ordering“, ce beneficiază de multiple cauționări simbolice. La rîndul său, Paul Rozin evidențiază faptul că dezgustul este asociat cu ideea de contaminare și îl pune în legătură cu conceptul antropologic de „poluare“ introdus de Mary Douglas (Purity and Danger. An analysis of the concepts of pollution and taboo). Puritatea servește în calitatea ei de alegorie a ordinii naturale și sociale, a cărei eficiență e garantată de o subordonare implicită față de dimensiunea sacrului.
Dezgustul, în toate formele sale, e înțeles ca mecanism de evacuare a impurității care amenință, după caz, integritatea organismului sau unitatea și coerența corpului social. Tot ce cade între categorii, ce este ambiguu, inclasabil, diferit sau reprezintă o transgresiune e resimțit ca amenințător, prezintă riscul de contaminare și trebuie să fie ținut la distanță, respins.
Un alt aspect este instrumentarea estetică a dezgustului. Generarea ororii ca efect artistic e bine reprezentată în arta contemporană, uneori ludic, ironic, alteori violent, brutal, vorbindu-se chiar despre afirmarea unei adevărate schimbări de direcție în intențiile artistice actuale, denumită disgusting turn.
Jean Clair, directorul Muzeului Picasso din Paris, a formulat sintetic această mutație estetică: „Le temps du dégoût a remplacé l’âge du goût“. Accentul pare pus pe dimensiunea cognitivă, pe trăirea controlată a dezgustului ca mesaj de nemulțumire profundă, revoltă și disperare. E o întreagă frondă împotriva unui vetust: „Nu e de privit!“. Semnificativ este faptul că oamenii acceptă să plătească pentru a fi dezgustați, indiferent cît de departe ar merge oferta artistică în direcția solicitării senzoriale negative.
Poate ne mirăm că astăzi au atît de mult succes sordidul, abjecția, scatologicul, morbidul, dar uităm că nu sînt atît de departe vremurile în care una dintre distracțiile duminicale ale parizienilor era vizita, în familie, la morgă. În plină Belle Époque, impulsul de a consuma ca agrement frisonul morbid era cît se poate de natural. Copiii erau duși de mînă într-o voioasă și instructivă promenadă să vadă, cu ochii lor, animalele de la grădina zoologică, frumoasele plante din grădina botanică și cadavrele de la morgă. În ambele cazuri, atît în firescul consum de oroare de ieri, cît și în sofisticatele puneri în scenă ale ororii de azi, funcționează forme de sublimare a fricii de moarte.
Dintr-o perspectivă filosofică, în cartea Savoring Disgust: The Foul and the Fair in Aesthetics, Carolyn Korsmeyer avansează ipoteza că dezgustul vorbește, de fapt, despre moarte: „disgust is a constant signifier of death“.
Dezgustul e o formă de a spune morții: „Nu!“, de fapt a-i spune: „Nu încă!“. Un schimb de replici din piesa Regele Lear pare un ecou al ideii că prin dezgust ni se dezvăluie atît aversiunea pe care o simțim știind că sîntem ființe muritoare, cît și reflexul unei discrete încercări de purificare: „Gloucester: O, let me kiss that hand! Lear: Let me wipe it first; it smells of mortality“.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr, predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte apărută: Ferestre cu povești / Window Stories, Editura Monitorul Oficial, 2019.
Foto: A. Ivan