“Nu cred în disoluţia familiei” – interviu cu Marius LAZURCA

14 aprilie 2010   Tema săptămînii

Marius Lazurca este, din martie 2010, Ambasador al României în Republica Moldova. Este căsătorit cu Mirela, medic, şi are şase copii: Vladimir (1995), Olga (1997), Matei (1999), Toma (2002), Theodora (2006) şi Sebastian (2010). Este absolvent de Literatură comparată la Universitatea Paris IV Sorbonne (1994) şi de Litere (franceză-română) la Universitatea de Vest din Timişoara (1996). În 1995 a absolvit masterul de istorie-antropologie la Universitatea Paris IV Sorbonne, iar în 2003 şi-a dat doctoratul în istorie-antropologie la aceeaşi universitate. Între 1997-2006, a predat la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara şi a fost director de programe la Fundaţia „A Treia Europă“. În anii 2006-2010, a ocupat postul de Ambasador al României pe lîngă Sfîntul Scaun şi Ordinul Suveran Militar de Malta. A publicat cărţile: Invenţia trupului (Bucureşti, Anastasia, 1996), Zeul absent. Literatură şi iniţiere la Mircea Eliade (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001), Anthropologie du corps dans le monde roumain sous le Haut Empire (Lille, ANRT, 2004), Politici publice regionale (Arad, Hartmann, 2005, volum bilingv român-englez).

Ce este pentru dvs. familia?

E o întrebare dificilă fiindcă riscă să stimuleze răspunsurile emfatice, retorice, stereotipe. Nu ştiu, prin urmare, cum ar fi cel mai cuviincios să răspund. Spunînd, poate, că familia mea este conţinutul vieţii mele, materia, substanţa ei. Este, cu toată simplitatea, punctul constant de referinţă, măsura tuturor lucrurilor, ca să reiau un vechi filosof. Dacă aş pretinde că am – fie şi un rudiment de – viaţă interioară, aş afirma că familia e tocmai ţesătura ei: o sumă de experienţe fundamentale, cotidian recurente.

Cum priveşte Biserica Ortodoxă familia? În ce măsură sînteţi de acord cu această viziune?

Mă puneţi în dificultate. Nu prea ştiu cum priveşte Biserica Ortodoxă familia şi, prin urmare, nu ştiu dacă sînt în acord sau dezacord cu această instituţie al cărei membru – simplu, totuşi – mă consider cu toată dezinvoltura şi gratitudinea. Am, pe de altă parte, şi scuza că nu sînt ceea ce se numeşte îndeobşte un teolog. Am despre Biserică o opinie reverenţioasă: mi se pare, prin urmare, oarecum infantil să porneşti o gherilă individuală cu o instituţie constituită, aş spune, geologic, prin acumularea filtrată a unei experienţe milenare. Sper, aşadar, că viziunea mea despre familie nu e în contradicţie flagrantă, stridentă, cu cea avansată public de Biserica mea. Aş fi stînjenit – dar discret – dacă ar fi altminteri. Şi mi-aş atribui îngrijorat întreaga vină.

Dvs. personal aveţi o familie numeroasă, mai mulţi copii. A fost o opţiune deliberată?

Îmi imaginez că familia devine, cum spuneţi, o „opţiune deliberată“ cînd viitorii părinţi încetează să se mai joace „de-a mama şi de-a tata“. La un moment dat, în căsnicia noastră, nu de la bun început, ni s-a întîmplat asta şi nouă, Doamnei şi mie. A fost, poate, momentul în care am realizat că ni se încredinţează destine: nu pur şi simplu bebeluşi, homunculi cruzi, simpatici şi înduioşători, ci – cum spuneam – destine, libertăţi în desfăşurare. E una din experienţele esenţiale pe care, ca părinţi, le avem zilnic: aceea că, în sensul cel mai propriu, nu ne-am reprodus, ci că am fost ocazia, biologică dacă doriţi, a apariţiei unor altora decît noi înşine. Iar impresia de alteritate e cu atît mai violentă cu cît, miraculos, uneori copiii ne perpetuează nu doar trăsăturile, ci şi ticurile – cîte o ocheadă familiară, o postură inconştientă, un gest spontan. Nu mai pomenesc detaliul că, din păcate, copiii ne expun şi cusururile. Ei, în ciuda acestor similarităţi genetico-gestuale, impresia copleşitoare pe care copiii mi-au livrat-o mereu este aceea a diferenţei, a nobilei distincţii, dacă preferaţi. Nu sînt o versiune – eventual ameliorată – a părinţilor, ci, în mod suprem, definitiv, epifanii ale diferenţei.

O familie „arhe-tipică“

Cum vă descurcaţi cu cei şase copii? Există o anumită repartiţie a rolurilor? Cît timp vă petreceţi în familie şi cîtă importanţă îi acordaţi?

E o întrebare la care nu s-ar cuveni să răspund eu. Spunînd asta, admit, desigur, că există şi la noi o distribuţie, clar asimetrică, a rolurilor parentale. Ea se aşază, iniţial măcar, pe un decupaj de competenţe elementare, naturale dacă doriţi, după care se prelungeşte „cultural“: prin urmare, la început, de copii se ocupa Doamna, în virtutea unui exerciţiu natural, după care tot dumneaei, dintr-un motiv acum profesional – ca multe din soţiile de diplomaţi, în timpul misiunilor mele Doamna nu lucrează, aşa încît se dedică preponderent familiei. O disproporţie există, fără îndoială, şi între importanţa pe care mă iluzionez că o dau familiei şi timpul pe care obiectiv i-l pot consacra. Aş putea să intru în spirala justificărilor, să încep să spun că încerc să compensez prin calitate lipsa cantităţii ş.c.l. Nu o voi face, dintr-o uşoară stînjeneală.

Credeţi că o astfel de familie este o excepţie în ziua de azi? Care ar fi, după dvs., principalele tendinţe în familiile actuale? Se poate vorbi de o tendinţă înspre disoluţie? De ce?

Mi-ar displăcea să ştiu că familia noastră ilustrează vreo excepţie. Ceea ce noi ne-am dorit a fost, dimpotrivă, o familie tipică – sau poate arhe-tipică? Şi într-o bună măsură asta şi este, dacă privesc în preajma strictă a familiei noastre, înconjuraţi cum sîntem de familii precoce şi relativ numeroase: cupluri formate în perioada studenţiei, oameni cu o instrucţie depăşind media, cu venituri în general confortabile, persoane cu gust şi iniţiativă. Această imagine imediată mă scuteşte de presentimente apocaliptice – spre care altminteri nici nu sînt predispus. Nu cred în disoluţia familiei – cel mult în evoluţia unui anumit tip de model familial – şi din motivul că familia, în mintea mea, este un construct socio-culturalo-moral care răspunde unor nevoi precise şi inalienabile.

Pentru mine familia este mediul educativ prin excelenţă, ambientul în care anumite valori morale sînt transmise şi, prin urmare, perpetuate.

Credeţi că familia rămîne, în continuare, dacă nu „celula societăţii“, cum se spunea în comunism, măcar esenţială pentru actuala structură a societăţii româneşti?

În alcătuirea oricărei societăţi demne de acest nume, familia este desigur importantă. Aş fi înclinat să cred – cum pare să şi sugereze expresia invocată de dvs.– că unitatea socială prin excelenţă este, într-adevăr, familia, nu individul autonom; sau, în alţi termeni, atomul social ar fi persoana angajată în raporturi de afecţiune şi răspundere în imediata proximitate, faţă de părinţi, consort, copii, rubedenii apropiate. Un asemenea angajament, îmi imaginez, extrage persoana din beligeranţa crudă pentru supravieţuirea darwinistă, îi domesticeşte moral instinctele şi dă un sens supraindividual eforturilor la scară individuală. În al doilea rînd, pentru mine familia este mediul educativ prin excelenţă, ambientul în care anumite valori morale sînt transmise şi, prin urmare, perpetuate. Cît priveşte „actuala structură a societăţii româneşti“: nu văd atît de departe, scala fenomenului mă depăşeşte şi, nefiind sociolog, n-am nici instrumentele de a o aproxima cumsecade. Să vedem cum o să crească

Cum ar putea fi „salvate“ familia şi valorile ei?

Of, mă plasaţi într-un rol, cumva mesianic, la înălţimea căruia nu mă simt. Ce m-ar califica să răspund la această întrebare? Faptul de a fi făcut mulţi copii? Staţi să vedem cum o să crească, abia atunci ne vom lămuri dacă am făcut vreo ispravă. Nu ştiu, aşadar, cum – sau dacă – ar trebui salvată familia în România.

Există tendinţa de a înlocui anumite practici familiale cu instituţii care să le preia funcţiile: bona sau grădiniţele cu orar prelungit pentru copii, azilurile pentru bătrîni. Ce părere aveţi despre aceasta?

E probabil nevoie de discernămînt. E dificil astăzi, cînd familiile extinse au devenit rare, să nu faci apel la instrumente contemporane de sprijin familial. Discernămîntul – care e virtutea morală prin excelenţă – este cel care ne dezvăluie cînd greşim. Aş spune, de pildă, că nu se cuvine să sacrificăm copiii de dragul carierei – de exemplu, să alegem să nu-i aducem pe lume fiindcă, profesional, momentul nu e oportun. E o disproporţie esenţială între un copil şi, cred, orice alt eveniment din vieţile noastre publice. Tocmai pentru motivul, invocat mai sus, că un copil e un destin autonom în desfăşurare, o libertate în căutarea expresiei. În concluzie, uneori fără bonă nu se poate, dar se cuvine să ne spunem neîncetat că bona e un succedaneu mereu imperfect şi că, în afară de a ne ajuta, îl privează pe copil de prezenţa noastră. Şi să nu ne amăgim: copilul nu înţelege, chiar cînd, supus, admite.

În ce măsură naşii fac parte din familie? Care este rolul lor?

Fac parte, însă doar în logica unei definiţii creştine a familiei. În această ordine, legătura de rudenie creată prin botez funcţionează exact ca raportul de rudenie genetică – defineşte, de pildă, opreliştile de căsătorie întocmai ca regula consangvinităţii. Rolul naşilor? În ceea ce mă priveşte, exclud din discuţie – ca trivial – rolul „social“ al naşilor. Din nou, în Biserică naşii sînt martori ai botezului, cei care legitimează din exteriorul familiei sangvine actul sacramental şi care, mai tîrziu, îi perpetuează efectele prin instruirea religioasă a pruncului.

Credeţi că societatea de azi preţuieşte familia (şi valorile pe care ea le implică, printre care stabilitatea…)? În ce măsură?

Aşteptaţi prea mult de la mine. Sînt desigur măgulit, dar şi uşor încurcat. Nu am mijloacele de a şti în mod realist ce preţuieşte societatea de azi. Aş înclina să cred, totuşi, că nu preţuieşte ceea ce pare să sugereze televiziunea; şi că omul comun, strălucitor în banalitatea lui, continuă să facă ceea ce semenii lui, oameni obişnuiţi şi ei, au făcut dintotdeauna: să se îndrăgostească, să creadă că dragostea aceasta nu se va stinge nicicînd, să-şi dorească prunci buni, frumoşi şi cumsecade, să îmbătrînească fără resentimente sau frustrare şi să-şi dorească, in articulo mortis, să-i vadă pe toţi ai lui alături. E în imaginea aceasta dulceagă un adevăr banal pe care nu-l vor învinge capriciile, excesele sau modele noastre.

a consemnat Iaromira Popovici.

Mai multe