Noul și vechiul laolaltă
Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată. În consecinţă, aceasta a fost, în lipsa expertizei complet diferite pe care trebuiau să o posede reprezentanţii interesului public, aleşi sau numiţi, anatemizată isteric. S-au cîştigat alegeri în Bucureşti înjurînd investitorii veroşi, ihtici (rechini), penali (s-a vorbit de banditism imobiliar).
Or, nimic din ce s-a petrecut cu Bucureştii în ultimii zece ani (cam de cînd a început, lent, apoi exponenţial, bula imobiliară fîsîită în 2008) nu depăşeşte, proporţional vorbind, episoade anterioare de rescriere din rădăcini a oraşului, astăzi glorificate. Trei sînt evidente: epocile Carol I, Carol II şi Ceauşescu. De la fiecare ne-au rămas intervenţii brutale, de restructurare modernizatoare a urbei potrivit unor proiecte estetico-politice, cu dezastre (mînăstiri şi biserici din centru au dispărut şi în secolul al XIX-lea şi le regăsim urmele, iată, cînd rîmăm pentru alte şi alte proiecte), dar şi edificii, astăzi, patrimoniabile. Aşa se va vorbi, peste nu multe decenii, şi despre aceste două decenii. S-a distrus mult şi aiurea, unele distrugeri sînt irecuperabile, altele sînt imputabile în egală măsură şi avizatorilor, nu numai investitorilor. Pe scurt, ultima noastră grijă este stilul. Au apărut programe (office building-ul privat) şi materiale noi (faţadele cortină, finisajele uscate, structurile metalice de mari dimensiuni verticale). La început, ele erau noi doar pentru România, pentru că erau epuizate, dacă nu urîte de-a dreptul, în Occident. Dar actualitatea şi calitatea lor a crescut cu timpul. Astăzi, tot greu şi tot nesprijinite de stat sau administraţie locală, pătrund şi noi tehnologii pentru echiparea clădirilor cu energie alternativă (solară şi eoliană), dar nu pentru că ne-am făcut noi un upgrade profesional sau de mentalitate, ci pentru că ne forţează UE. De la Opera Center, al lui Dorin Ştefan, pînă la clădirile de birouri absolut occidentale şi contemporane proiectate în anii din urmă de firmele dlor arh. Vladimir Arsene, C-tin Ciurea, sau de grupul Avangarda, avem un număr de clădiri remarcabile (menţionez aici doar Ambasada Canadei, sau clădirile gemene de la Pavilionul Expoziţional din Piaţa Presei, sau fosta tipografie de pe Iancu de Hunedoara, convertită în clădire de birouri), dar sînt extrem de multe, plasate mai ales în zona de nord a Capitalei. Locuinţele de calitate sînt şi mai multe, însă ele nu au semnificaţie urbană, fiind răspîndite prin cartiere mărginaşe, de nu cumva exilate în afara oraşului propriu-zis. Dar ele sînt multe şi le veţi găsi, dacă nu mă credeţi, în frumoasele albume dedicate lor de Igloo Media, de pildă.
Incompetenţa, politicienii şi „experţii“
Citabil aici a fost semnalul coabitării noului cu vechiul, dat de sediul OAR (Ordinul Arhitecţilor din România) din Piaţa Revoluţiei, unde fosta clădire a Direcţiei a 5-a a Securităţii a fost conservată în stadiul de ruină care a ars în 1989 şi a fost completată de un corp vitrat (prea puţin) înalt. Coliziunea vizuală (şi simbolică) dintre nou şi ruina în care a fost înfipt fac din acest ansamblu adevăratul Memorial al Revoluţiei, pentru că este site-specific şi pentru că vestigiul declanşează o naraţiune care este proprie doar locului şi timpului istoric de acolo, cel de dinainte, din timpul şi de după 22 Decembrie 1989. Acest mod de a dialoga cu trecutul a devenit, apoi, modă. Se păstrează carcasa casei vechi, sau doar o travee de faţadă, care se umple apoi cu materie nouă. Asemenea clădiri „extrudate“ sînt multe, iar rezultatele sînt de toată mîna. Ele sînt, indirect, nu doar rezultatul schimbării naturii proprietăţii, ci şi a lipsei de voinţă politică de a trimite clădirile de birouri înalte în zona dimprejurul Casei Republicii/Parlament, aşa cum prevedea proiectul cîştigător al Concursului Internaţional Bucureşti 2000, din 1995-96 (M. von Gerkhan şi J. Zeiss). În treacăt fie spus, nici un concurs important în douăzeci de ani nu s-a realizat în Bucureşti. Dacă acolo, împrejurul măgăoaiei, s-ar fi „trimis“ clădirile înalte, Centrul Istoric ar fi fost salvat. Aşa, să nu dăm vina numai pe „rechini“ pentru impotenţa politicienilor, pentru cecitatea şi incompetenţa feluriţilor „experţi“.
Oraşul este un produs negociat al tuturor actorilor săi urbani. Vechiul, într-un astfel de oraş, supravieţuieşte pentru calitatea şi importanţa lui comunitară şi pentru că zisa comunitate îl preţuieşte şi-l îngrijeşte, dar şi pentru că statul subvenţionează această preţuire (dacă nu direct, măcar prin reduceri de taxe şi impozite), nu doar îi suspectează de banditism pe proprietari şi investitori. Dar oraşul nu poate rămîne retardat într-un timp istoric (care, în cazul Bucureştilor?) revolut. Noul trebuie să apară laolaltă cu vechiul, colonizîndu-l, acompaniindu-l şi, din vreme în vreme şi/sau din loc în loc, substituindu-i-se. Aşa s-a întîmplat dintotdeauna în istoria arhitecturii şi aşa se va întîmpla şi după ce noi nu vom mai fi.
Cîteva concluzii... de etapă
Trăim într-un oraş devastat, e adevărat şi, aici, rănile dor mai mult decît altundeva. Avem, unii, moşteniri de reclamat (multe dintre palatele cu nume sonore au ajuns, însă, de îndată după retrocedare, în cu totul alte mîini, de unde se vede treaba că patrimoniul are caracter de clasă, dar banii – nu) şi, desigur, real estate este o zonă unde se investesc şi, poate, se spală sume greu de pronunţat. Asta înseamnă influenţă politică şi, nu rareori, mită. Dar aş încheia cu cîteva concluzii de etapă. Scopul cetăţeanului militant din Bucureşti nu trebuie să fie înălţimea clădirilor (limitată, oricum, de seismicitatea locului), pentru că ea, în sine, nu înseamnă nimic, ci este o chestiune de context. Bucureştii înşişi au crescut în scară, într-un secol, cel puţin de două-trei ori şi o vor mai face. Dacă înălţimea unei clădiri, de una singură, ar fi traumatizantă, locul cel mai înfricoşător de trăit de pe acest pămînt ar fi Manhattan, N.Y. Or, nu este... Dimpotrivă, miza energiilor acestora, nobile aproape toate, ar trebui să fie capacitatea cetăţeanului de a se folosi, în integritatea lui, de spaţiul public al urbei sale. Pentru acest obiectiv, realizat deja în mari oraşe europene şi americane, trebuie să ştie să propună soluţii alternative, să se folosească de dreptul său de a influenţa decizia publică şi, mai ales, de a accepta compromisuri, pentru a-şi atinge obiectivele. Pînă atunci, mai va. Oricum, nu e nimic greşit nici în nou, nici în vechi. Bună este coprezenţa lor în oraş, astfel încît acesta să fie şi loc de nostalgie, dar şi de visare. Greşită e supralicitarea oricăruia dintre cei doi termeni şi tentativa unilaterală, autistă, de a-l impune tuturor.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Retrofuturism. Spaţiul sacru astăzi, Bucureşti: Paideia, 2010.