Noul proiect european

În toamna lui 2004, o studentă de 23 de ani pleca printr-o bursă Erasmus la Universitatea Jean Moulin din Lyon, Franța. Descoperise dreptul Uniunii Europene și aflase despre părinții fondatori  la facultate, dar încă nu știa mai nimic despre realitatea Uniunii Europene. La cursurile de drept ți se spune că devii cetățean european cînd treci granița și intri într-un spațiu supranațional, unde nu mai ești român, maghiar, francez, ci mult mai mult – ești european: te bucuri de cele patru libertăți fundamentale, dintre care cea mai importantă este cea prin care poți să circuli fără pașaport oriunde în Europa, poți să locuiești fără drept de sejur în orice loc al Uniunii Europene, poți studia la orice universitate și beneficiezi de servicii medicale dacă se întîmplă să ai o urgență medicală.

Dar studenta de 23 de ani învăța despre instituții, agenții, despre aplicarea uniformă a dreptului UE fără să le înțeleagă; pe atunci o interesa să cutreiere Vieux Lyon sau cartierul deluros Croix-Rousse, împreună cu noii ei prieteni, Markus, Émilie, Tamás și Fiamma – tinerii din Germania, Franța, Ungaria și Italia – cu care împărțea bucătăria comună, cu care făcea schimb de muzici, cărți și povești de viață, fără să se gîndească că acele petreceri cosmopolite erau posibile datorită visului comun al unor oameni care aspiraseră la reconciliere, nu la protecționism și izolaționism, care visaseră să înlocuiască ororile războiului cu un proiect de pace și bunăstare.

Și iată că o mînă de studenți chiar trăiau acel vis în 2004, fără să se gîndească la abatele de Saint-Pierre și la al său proiect de Pace eternă, sau la Victor Hugo și la al său înflăcărat discurs despre Statele Unite ale Europei din 1849, sau măcar la Sofia Corradi (supranumită „Mama Erasmus”), cea care, din rolul de consultant științific al rectorilor italieni, promovase ideea unui schimb cultural, social și universitar între studenții din Europa – programul Erasmus. Nu, noi eram ingrați și plini de sine. Din bucătăria noastră părea că pacea va fi eternă, că sloganul UE „Uniți în diversitate” e deja parte din ADN-ul nostru de europeni. Ce ignoram în tinerețea noastră era că noi eram printre puținii care eram conștienți de beneficiile UE (făceam parte din cei nouă milioane de participanți la programul Erasmus), că în doar cîțiva ani va fi o criză financiară mondială sau că, în 2015, criza refugiaților din Siria ne va testa încrederea în proiectul european. Poate nu neapărat încrederea noastră, dar pe a celor care nu participaseră la programul Erasmus, care, deși se bucurau de beneficiile UE, nu le vedeau neapărat direct și nici nu le înțelegeau. Poate de asta mi-a plăcut (pe lîngă berea Guinness și peisajul de coastă) cînd am fost în Irlanda și vedeam la tot pasul panouri care anunțau: „Acest pod a fost construit cu bani europeni”, „Această școală a fost reabilitată cu bani europeni”. 

În teoriile despre formarea identității, teoria privind identitatea socială ocupă un loc important. Dezvoltată de Henri Tajfel și John Turner în anii 1970, teoria sugerează că oamenii au o tendință intrinsecă de a se strînge împreună, de a forma „categorii” (categorizare), construindu-și, astfel, o parte din identitate printr-un proces social, în funcție de apartenența la un grup și prin excluderea celorlalte grupuri (grupuri diferite). Teoria a fost construită (și) în urma unor experimente prin care oamenii împărțiți aleatoriu în grupuri (prin simpla aruncare a monedei) ajungeau să aibă sentimente de apartenență față de grupurile din care făceau parte, pe care le favorizau în detrimentul celorlalte grupuri. Teoria ajută la explicarea modului în care apar prejudecățile, ideea de națiune, dar și a altor fenomene mai simpatice, cum sînt încurajarea echipei de fotbal naționale sau chiar a uneia mici, locale, dar cu care ai crescut.

Marea provocare a Uniunii Europene a fost de la bun început depășirea unei înțelegeri strict naționale a identității. La început, părinții fondatori, și în special Jean Monnet, s-au gîndit că cea mai bună metodă de a depăși ambițiile naționaliste e integrarea economică. Principiul e simplu: cu cît stilul de viață e mai apropiat, cu cît starea de bunăstare e mai asemănătoare, și oamenii sînt mai interconectați, iar statele tot mai interdependente, cu atît mai grea va fi o eventuală desprindere, separare, ruptură. Brexit – cu ale sale consecințe teribile – demonstrează tocmai realitatea acestui principiu. Metoda „pașilor mărunți” a integrării europene continuă și azi, în special prin aducerea la un nivel asemănător a politicilor sociale. Ca să dau un singur exemplu: atît Pilonul European al drepturilor sociale (principiul 14), cît și o recomandare recentă a Comisiei Europene vorbesc despre nevoia garantării unui venit minim care să fie suficient pentru „a-i asigura fiecărei persoane din Uniune o viață demnă”. Dacă ne uităm la țări ca Portugalia sau Spania care au aderat la UE mult mai tîrziu decît cele șase state membre inițiale, după regimuri dictatoriale aspre care le lăsaseră în condiții economice dificile, vedem efectul pozitiv al aderării și faptul că atît nivelul democratic, cît și al bunăstării au crescut în respectivele țări. Chiar și în România, cu toate poticnelile și înapoierile, observăm schimbări notabile față de anii de tranziție, de exemplu. Cu toate acestea, UE rămîne în continuare țapul ispășitor, de care se folosesc politicienii populiști cînd le convine. Potrivit celui mai recent Eurobarometru (nr. 98 – pentru iarna 2022-2023), doar 62% din europeni sînt optimiști cu privire la viitorul UE (în scădere cu 3% față de vara lui 2022), 47% au încredere în UE și 45% au o impresie pozitivă despre UE, dar să nu uităm că, între timp, am trecut printr-o pandemie, că invazia Rusiei în Ucraina a dus, printre altele, la inflație și la creșterea costului vieții. 

Crizele testează întotdeauna construcțiile identitare, dar și oferă prilej pentru reflecție și progres. Din 1951, anul în care a fost înființată prima comunitate europeană (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) și pînă acum au trecut peste 70 de ani. Între timp, au apărut multe alte programe în afară de Erasmus și milioane de oameni s-au mutat dintr-o parte din alta, au depășit granițele naționale, devenind europeni. UE nu mai e doar o structură supranațională, e și o construcție identitară, cu consecințe asupra modului în care ne înțelegem propria identitate, dar și ceea ce înseamnă „viață bună”pentru noi și pentru ceilalți. Dacă un pensionar danez decide să își petreacă anii de pensie în Portugalia și suferă, din păcate, un accident care îl lasă imobilizat la pat, cine îi va plăti pensia de dizabilitate? Danemarca, unde a cotizat toată viața, sau Portugalia, unde trăiește acum? Dacă o companie poloneză construiește o școală în Germania, potrivit căror grile salariale își va plăti angajații (cea din Germania sau cea din Polonia)? Veți spune că prea puțin ne interesează ce face un pensionar danez, mai ales dacă e atît de bogat încît să se bronzeze pe plajele spectaculoase din Algarve, dar ce facem dacă un doctor român se angajează după studii în Franța? Ar trebui ca Franța să îi înapoieze României taxele de școlarizare? Și dacă doctorul român va avea un copil cu o slovenă, iar toți trei locuiesc în Franța, cine ar trebui să plătească alocația copilului? Și ce facem cu badantele românce? Cine se asigură că, după ani de zile în care au văzut de copii și bătrîni în Italia și au trimis milioane de euro înapoi în România, vor avea dreptul la o pensie și viață demnă? Cine se ocupă? România? Italia? Uniunea Europeană? Autori ca Stefan Wolff și Floris De Witte vorbesc despre „identitate post-națională” sau „solidaritate transnațională” ca fiind noile realități europene cărora va trebui să învățăm să le dăm sens. Mai ales că, din cele nouă milioane de studenți Erasmus s-au format cupluri din care s-au născut în jur de un milion de copii, „generația Erasmus” – copii care sînt ai nimănui, tocmai pentru că sînt ai tuturor. În ultima seară, cînd ne făcuserăm deja bagajele și ne pregăteam să ne încheiem sejurul, cîțiva dintre noi ne-am dus în apartamentul unui cuplu care se cunoscuseră în cadrul programului Erasmus: el român, ea finlandeză. În acea seară, fetița lor, care primise un nume roman, Aurelia, ne-a cîntat la pian Oda bucuriei, imnul UE. Ce mod mai potrivit de a încheia o seară într-un oraș care fusese odată la periferia Imperiului Roman, decît într-un mod cosmopolit, supranațional, european? Și ce proiect mai important decît acela de a ne asigura că UE nu va sfîrși ca Imperiul Roman și că destinul Aureliei va fi cu adevărat glorios, așa cum îi sugerează numele?

Emanuela Ignățoiu-Sora este doctor în drept, face cercetare juridică și este lector asociat la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Este fondatoarea podcast-ului CARE. A Podcast on Human Rights.