Noua ordine mondială a artei - scena de artă din Cluj

15 ianuarie 2014   Tema săptămînii

Piaţa de artă e volatilă şi perisabilă. Are nevoie constantă de „produse“ noi, de creatori noi. Se hrăneşte din artişti tineri, din locuri tot mai exotice şi tot mai îndepărtate geografic. În toată această schemă, România pare şi ea doar un punct estic care trebuie exploatat. Dar ce rămîne în urmă, cînd vesticii (cine mai sînt ei, vesticii?!) cred că au epuizat totul, că au cules toate prăzile de război şi pleacă mai departe?

Deschizi, într-o zi de noiembrie 2013, The New York Times Style Magazine şi dai peste un amplu articol despre scena de artă din Cluj – vezi cea mai nouă lucrare a artistului (care, citim în legenda fotografiei, a fost comparat de critici cu celebrul pictor american Edward Hopper), încă aflată în atelierul său de la Fabrica de Pensule, îi priveşti apoi, într-o altă fotografie, realizată pe acoperişul aceleiaşi Fabrici, pe galeristul de la Plan B, Mihai Pop, şi pe cîţiva dintre artiştii clujeni: Ciprian Mureşan, Cristian Rusu şi acelaşi Şerban Savu. Au aerul unui grup rock de succes. Dacă te-ai plimbat pe Champs-Elysées în lunile trecute de toamnă, sigur te-ai oprit în faţa uriaşelor vitrine Louis Vuitton: cea din rue de Bassano s-a transformat într-o dioramă apocaliptică, cu sculpturi din poliester ale tînărului artist Mihuţ Boşcu, stabilit şi el tot la Cluj, o figură atipică şi tot mai căutată pe scena internaţională. Espace Culturel Louis Vuitton a inaugurat, pe 12 octombrie 2013, expoziţia „Scènes roumaines“, care cuprinde lucrări semnate de 13 artişti români, din generaţii foarte diferite. La vernisaj şi-au făcut loc prin mulţime curatorii, criticii de artă şi colecţionarii veniţi special şi din alte ţări.

Iei apoi la întîmplare aproape orice revistă de artă din lume din vara/toamna lui 2013, citeşti o cronică despre cea de-a 55-a ediţie a Bienalei de artă de la Veneţia şi găseşti o analiză elogioasă despre participarea României. Cronicarul de artă de la The Guardian, Adrian Searle, nu a scris doar la cald, în zilele vernisajului din iunie, despre „O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia“ a artiştilor Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, ci a inclus-o la final de an şi în topul său select al celor mai bune zece expoziţii de artă din lume, în 2013... Prezenţa şirului continuu de performance-uri în Pavilionul României a lăsat cu gura căscată criticii de artă, curatorii, directorii de muzee, pentru că era un proiect proaspăt, hiperinventiv şi realizat cu – probabil – unul dintre cele mai mici bugete naţionale. Era o expoziţie impecabilă şi perfect adecvată contextului nu doar românesc, ci global. Politic, social, cultural. O expoziţie redusă la corp şi la prezenţa lui atunci şi acolo, spaţiu gol şi lumină naturală. Fără obiecte.

„Culmea este că simt că trebuie să cuceresc România. Cu Vestul nu am nici o problemă. Lucrurile merg unse. De fapt, nici cu Estul nu am probleme... Tocmai ce-am fost la Odessa, la Tartu şi Priştina“, spune Dan Perjovschi, pentru care Bucureştiul şi Sibiul au devenit simple locuri de trecere şi scurte popasuri către noi destinaţii. Perjovschi este artistul reacţiilor rapide, reporterul de război care se duce la faţa locului, producătorul de text la purtător. El e „textul românesc“, peste care se aşază fiecare context pe care îl ocupă. E artistul absolut necesar, a cărui carieră vestică s-a construit în timp, după 1989. Fiecare an nu face decît să adauge noi locuri sau vechi spaţii care trebuie constant revizitate. Dar scena românească nu are mult loc pentru el. Perjovschi e un caz unic, arta lui de intervenţie rapidă e, poate, una dintre definiţiile cele mai bune ale secolului XXI.

Şi să nu ignorăm un eveniment important din viaţa Liei şi a lui Dan Perjovschi, în 2013: ei au fost laureaţii celei de-a cincea ediţii a premiului „Prinţesa Margriet“ al Fundaţiei Culturale Europene, un premiu decernat – atenţie! – celor care, prin munca lor, „demonstrează importanţa culturii în construirea unei Europe democratice şi cuprinzătoare“.

Forţa comunităţii

Bucureştiul şi Clujul – cele mai active artistic – se configurează tot mai mult ca spaţii de producţie, de lucru. România nu oferă o scenă de artă puternică instituţional, ci una construită din cazuri, din modele mai degrabă alternative. Aici se lucrează, încet, în linişte, curatorii internaţionali merg în vizită în atelierele artiştilor şi acolo fac selecţia pentru viitoarele expoziţii internaţionale. Bucureştiul este fragmentat şi interesant pentru anumite figuri pe care scena internaţională le urmăreşte mai mult sau mai puţin constant – fie că vorbim despre artiştii consacraţi Ion Grigorescu sau Geta Brătescu sau despre mult mai tinerii Mona Vătămanu & Florin Tudor, Cristina David sau Anca Benera & Arnold Estefan. La Bucureşti, scena nu este omogenă, ci e mai degrabă neliniştită, neaşezată, cu spaţii publice sau private, precum Salonul de Proiecte, tranzit.ro sau Ivan Gallery, care fac eforturi pentru a susţine anumiţi artişti. Şi cu un fenomen atît de interesant precum Centrul Naţional al Dansului.

Clujul, în schimb, are forţa comunităţii. O comunitate de artişti care au studiat împreună şi şi-au servit drept model unul altuia, o comunitate de prieteni, fie ei pictori – Victor Man, Adrian Ghenie, Şerban Savu – sau artişti conceptuali: Mircea Cantor, Ciprian Mureşan. Un grup de tineri (adolescenţi în momentul Revoluţiei) care s-au organizat paralel cu şcoala. Ceea ce ei au făcut a fost nu să aştepte, ci să se autodescopere, să se autoinstituţionalizeze, să meargă ei în întîmpinarea pieţei şi scenei de artă internaţionale. La Cluj te afli deja în faţa unui fenomen interesant, al apariţiei noilor valuri de artişti, pentru care cei deja consacraţi pot funcţiona drept modele. Această continuitate internă – serioasă, fără glume şi mode – este cea care dă substanţă şi consistenţă. Fabrica de Pensule (o fostă fabrică de pensule, transformată în 2009 într-o platformă colectivă de artă contemporană) este locul în care artiştii vin la lucru în atelier zi de zi, este spaţiul de întîlnire cu galeriile situate acolo (Plan B, Sabot), spaţiu de dialog şi de verificare a ideilor, loc din care pleci spre un nou opening (la Londra, Paris, Los Angeles ori New York) şi locul în care te întorci, la fel de modest, la lucru. Clujul artistic e un ecosistem, pe a cărui hartă intră şi revista IDEA, artă+societate, o publicaţie de artă şi teorie critică pe care o găseşti în librăriile celor mai mari muzee din lume. Clujul a oferit un fenomen de luat cu totul – perfect construit şi funcţional. Iar foarte mulţi artişti ai săi au intrat în portofoliile unor galerii importante de artă din lume.

Aşa se face că, în 2013, Muzeul ARKEN din Danemarca a deschis expoziţia „Hotspot Cluj. New Romanian Art“, care – la cererea publicului – şi-a prelungit programul şi rămîne deschisă pînă pe 9 februarie 2014. Dorthe Juul Rugaard, curatoarea daneză, vorbeşte fascinată despre „mediul fertil şi efectul sinergic“ pe care îl întîlneşti la Cluj şi printre artiştii clujeni. Tot în 2013, la sfîrşitul lui septembrie, prestigioasa editură Phaidon a publicat volumul Art Cities of the Future: 21st-Century Avant-Gardes. „Uită de New York, Londra sau Paris – vechile centre ale artei sînt provocate de o nouă ordine a comunităţilor artistice...“ sună prima propoziţie din prezentarea cărţii. Iar Clujul este printre cele 12 oraşe globale de urmărit în viitor, alături de Beirut, Bogotá, Delhi, Istanbul, Johannesburg, Lagos, San Juan, Sao Paulo, Seul, Singapore şi Vancouver. La începutul lui 2013, agenţiile de presă anunţau că tabloul Dr. Mengele 2 al lui Adrian Ghenie a fost vîndut pentru 140.747 de euro la o licitaţie a casei Sotheby’s, la Londra. În primăvara aceluiaşi an, Pace Gallery din New York, care îl reprezintă pe Ghenie din 2011, i-a organizat un solo show, despre care Polly Robinson Gaer (senior director, Pace Gallery London) spune că s-a bucurat de un real succes: aproximativ 75% dintre lucrări au intrat în importante colecţii şi muzee americane. La sfîrşitul lui 2013, grupul german Deutsche Bank l-a desemnat pe Victor Man drept Artistul anului 2014, el fiind considerat „unul dintre cei mai interesanţi protagonişti de pe scena artei contemporane“. În martie, artistului i se va deschide o amplă expoziţie solo în capitala germană, pe Unter den Linden.

2013 a fost un an al confirmărilor şi al continuităţii normale a ceva deja cucerit. Am depăşit faza efemeră a exotismului şi, iată, ne putem considera intraţi în sistem. Scena de artă din Cluj pare că se află, în acest moment, într-o fază intermediară de impunere pe durată mai lungă, cu artişti puternici, activi. Au intrat în topuri, în stereotipuri, în reflexele discuţiilor despre artă. Probabil că unul dintre lucrurile-cheie este să ştii să îţi negociezi constant poziţia pe care o ai, să ştii ce şi cînd să dai pieţei, să începi chiar să ştii, cu graţie, să refuzi. Să îţi păstrezi statutul iniţial, să nu hrăneşti artificial o scenă care, altfel, te va abandona.

Daria Ghiu este critic de artă.

Mai multe