Note răzleţe despre împrumutul la români înainte de Tratatul de la Adrianopol (1829)

8 octombrie 2015   Tema săptămînii

Datoriile şi împrumuturile au făcut şi fac parte permanent din viaţa românilor, şi nu numai a lor. În Moldova şi în Ţara Românească, pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, nu se poate vorbi de un sistem reglementat de credit şi de funcţionarea unor instituţii bancare. Cu toate acestea, viaţa economică românească a cunoscut felurite sisteme de împrumut cu dobîndă, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la puţină vreme după întemeierea celor două ţări româneşti. Puţinătatea şi lipsa de diversitate a documentelor de dinainte de 1400 păstrate pînă astăzi fac dificilă reconstituirea întregului evantai de proceduri financiare folosite în spaţiul extra-carpatic. Spre exemplu, nu s-a păstrat nici măcar un singur document de vînzare-cumpărare! Avem însă – şi s-a discutat mult despre acest lucru – actul de împrumut, de la începutul anului 1388, a 3000 de ruble de argint (echivalentul pe atunci a 52 kg de aur sau a 538 kg de argint), pentru trei ani, dat de domnul Moldovei, Petru I, regelui polon Vladislav Jagello, avînd drept gaj sau zălog oraşul şi ţinutul Haliciului, cu întreaga Pocuţie, în cazul în care suma nu va fi restituită la termen. Banii nu au fost rambursaţi, nici de Vladislav, nici de urmaşii săi, ceea ce a constituit, vreme de mai bine de un veac şi jumătate, o cauză a luptelor dintre Moldova şi Polonia. În prima jumătate a secolului al XV-lea, mai ales în timpul luptelor dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun, domnii moldoveni sau pretendenţii la tron vor schimba sensul relaţiilor financiare, fiind ei debitori, iar nobilii poloni creditori.

Oricum, în cazul ambelor ţări româneşti, la distanţă de o generaţie una faţa de alta, secolul al XV-lea va aduce o schimbare radicală, mai întîi a direcţiei politice, iar apoi, treptat, şi a relaţiilor economice, prin instaurarea dominaţiei otomane. Tributul, darurile reglementate şi nereglementate, cumpărarea tronurilor de la Poartă, începînd cu mijlocul secolului al XVI-lea, i-au obligat pe domnii români să caute permanent resurse pentru plată. De aceea, pe lîngă impozite nenumărate şi vînzarea sau arendarea pămînturilor şi veniturilor statului (vămi, ocne etc.), au recurs la împrumuturi atît de pe piaţa financiară internă, cît şi de pe piaţa financiară externă, avînd cel mai solid cap de pod la Istanbul.  Astfel, domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti au fost permanent „cei mai mari datornici” (vezi excelenta analiză a lui Bogdan Murgescu privitoare la credit şi creditori în vremea lui Constantin Brâncoveanu). Prima solicitare pentru obţinerea unui credit cu dobîndă reglementată de la bancheri (zarafi) din Occident a avut loc în toamna anului 1823, cînd Ioniţă Sandu Sturza, sufocat de datorii, a căutat să obţină o sută de mii de galbeni de la doi zarafi evrei din Galiţia, dar boierii au refuzat să garanteze pentru domnie. Tot domnii au fost şi „cei mai mari depunători”, fie în instituţii ecleziastice ortodoxe din afara graniţelor (Patriarhiile din Constantinopol şi Ierusalim, Muntele Athos), fie la instituţii bancare din Italia (Veneţia) şi Ţările de Jos (Amsterdam). În ambele cazuri, cripto-bănci sau bănci, domnii cei mai pricepuţi şi daţi drept exemplu sînt Vasile Lupu şi Constantin Brâncoveanu.

Nu numai domnii, ci şi boierii, negustorii, chiar şi marile mănăstiri, au întreţinut relaţii de credit, folosind toate formele de împrumut: în bani, în mărfuri, cu zălog (garanţie) sau fără etc. Pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, moldovenii au obţinut împrumuturi de la negustori din Bistriţa, Braşov şi Liov, iar muntenii de la Sibiu, Braşov şi Ragusa, însă după această dată a început să-şi facă loc „împrumutul cămătăresc” (Ioan Caproşu), avîndu-i ca principali agenţi, la început, pe negustorii de la sud de Dunăre, în special greci, dar şi turci, evrei, armeni etc., iar mai apoi şi negustori autohtoni, mari boieri şi chiar unii domni, dintre cei mai bogaţi. Dobînda normală şi acceptată era de 10-12% pe an, iar atunci cînd depăşea acest procent devenea camătă, generînd enorme dificultăţi la rambursare. Creditorii au beneficiat de permanenta insuficienţă a banilor în numerar, astfel că au putut ridica, uneori exorbitant, cuantumul dobînzii. Totodată, zarafii sau/şi cămătarii ştiau din capul locului că datornicul nu va putea plăti împrumutul la timp, de aceea cereau zăloage sau garanţii cu o valoare mult mai mare decît aceea a sumei împrumutate. Atunci cînd cămătarul era un negustor, un domn sau un negustor ajuns domn (Gheorghe Duca), iar îndatoratul era un mare boier, zălogul era moşia sau moşiile, care de cele mai multe ori erau pierdute, ducînd la abrupta sărăcire a boierului şi la o „mîngîioasă dezmoştenire” (Alexandru Macedonski) pentru urmaşii săi. Atunci cînd cămătarul era marele boier, iar platnicul era un boiernaş, amanetată era o sfoară de moşie, care era prăpădită şi se topea în domeniul funciar al boierului bogat şi puternic, iar boiernaşul, moşneanul sau răzeşul cădeau printre „vecini”, „rumâni” sau clăcaşi. Ambele situaţii sînt din belşug atestate, în secolele XVII-XVIII, şi la sud, şi la nord de Milcov. Dacă împrumutaţii erau negustori sau meşteşugari, scenariul era acelaşi!

Zălogirea moşiilor şi dughenelor constituia pentru cămătari singura modalitate de îmbogăţire rapidă. Varianta cealaltă, des întîlnită astăzi, cîştigul prin variaţiile mari ale cursului de schimb galben-leu, nu s-a putut folosi, pentru că, în ciuda diversităţii monedelor care circulau la noi (galbeni, taleri, aspri, zloţi, ughi etc.), de la mijlocul secolului al XVI-lea pînă la începutul secolului al XIX-lea cursul nu a suferit cutremure violente. În Moldova, după pierderea Bucovinei şi Basarabiei, cursul de schimb galben/leu a tot crescut, de la 4-5 lei pentru un galben la 15 lei şi jumătate înainte de „năprasnicul trăsnet” din 1821, ajungînd la 18 lei în 1822. Mişcarea ascendentă a galbenului a continuat în forţă în anii care au urmat, ajungînd aproape de 30 de lei, astfel că domnul, la cererea repetată a boierilor din Adunarea Obştească, a intervenit în decembrie 1827, hotărînd ca debitorii cu creanţe anterioare lunii februarie 1821 să le plătească la cursul şi cu dobînda din acea vreme. Măsura excepţională s-a întemeiat pe considerarea mişcării revoluţionare din 1821 drept un caz de forţă majoră, care îndrituia pe legiuitor să încerce să redreseze situaţia financiară zdruncinată a debitorilor, în marea lor majoritate boieri.

Bineînţeles că nu toate împrumuturile se sfîrşeau tragic, au fost multe cazuri cînd împrumutul a putut fi rambursat în bune condiţii, mai ales în vremurile liniştite, fără războaie, fără foamete, fără calamităţi naturale şi fără molime. Totodată, şi în Moldova, şi în Ţara Românească, din motive diverse, mergînd de la lipsa banilor şi pînă la învăţăturile Bisericii, prin care se descuraja practicarea împrumuturilor băneşti şi a dobînzilor, s-a folosit în permanenţă economia naturală, bazată pe schimbul de produse (troc), precum şi folosirea doar a preţului sau a valorii monedei, fără ca aceasta să existe fizic. De foarte multe ori, nici această stabilire a valorii („preţuire”) a unor produse sau animale nu a mai avut loc, iar în actele de vînzare-cumpărare, locul unde urma să fie înscrisă suma cu care s-a făcut tranzacţia a rămas alb. Pe măsură ce intrăm mai adînc în modernitate, mai ales după desfiinţarea stării de dependenţă a ţărănimii, întîmplată la mijlocul secolului al XVIII-lea, ţăranii dependenţi, devenind clăcaşi, au început să-şi amaneteze „munca” şi să facă împrumuturi în contul ei. Ca urmare, unii dintre ţărani s-au transformat în gospodari, iar alţii – prea mulţi, din păcate – au căzut în mrejele consumului de alcool, determinînd domnia să intervină cu măsuri de prohibiţie pentru producţia de alcool, dar şi cu fixarea unor sume pînă la care un ţăran se putea împrumuta de la zarafii din tîrguri sau din sate.

Codurile de legi din primii ani ai secolului al XIX-lea, revenirea la domniile pămîntene în 1822, tratatul de la Adrianopol din 1829 şi Regulamentele Organice vor schimba radical relaţiile de credit din Ţările Române, pregătindu-le pentru organizarea unor instituţii şi a unei legislaţii de credit moderne, care s-au impus deplin abia după Unirea Principatelor Române.

Petronel Zahariuc este prof. univ. dr., Facultatea de Istorie, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi.

Mai multe