Nostalgii alimentare

Textul de faţă are la bază o cercetare mai amplă (şi mai conceptual-teoretică) a cărei ţintă a fost aceea de a deconstrui mitul „nostalgiei pentru comunism“ prin realizarea unei etnografii a nostalgiei pentru alimentaţia perioadei. În cadrul interviurilor cu subiecţii am încercat să urmăresc cinci elemente centrale: 1) obiectul nostalgiei alimentare (fel de mîncare, instrument, ingredient, bucătar/bucătăreasă etc.); 2) sursa/sursele de alimentaţie – gospodărie, magazin; 3) momente speciale – mîncăruri speciale (incluzînd şi cazul lipsei mîncării); 4) bucătăria pierdută? („Dacă ţi-e dor de un anumit fel de mîncare, înseamnă că nu-l mai găteşti? De ce?“). Culegerea datelor s-a desfăşurat în perioada ianua­rie fe­bruarie 2014 în oraşul Topoloveni şi în comuna Călineşti, judeţul Argeş, pe un eşantion relativ redus de bărbaţi şi femei cu vîrsta între 36 şi 86 de ani. 

Care e pînă la urmă „obiectul“ nostalgiilor alimentare? Sistematizînd rezultatele interviurilor, am încercat să detaliez cel puţin patru dimensiuni: simţuri şi sinestezii, aspectele culturii materiale alimentare, conotaţiile familiei şi ale comunităţii şi bunăstarea înţeleasă mai ales calitativ, din perspectiva ecologiei şi a stilului de viaţă.

Pe de-o parte, interviurile disecă nostalgia alimentară a trecutului comunist într-un dor pentru „gusturile, aromele de atunci“, mirosuri şi culori vivide care par de nereprodus („oţetul ăla era aşa rozaliu şi cu ceapa albă“). Pe de altă parte, vorbim de alimente care adaugă acestor memorii afective personale şi o notă de generalizare, legîndu-le de percepţia realităţilor politice şi sociale ale perioadei: „Parizerul! Asta era mîncarea muncitorului care pleca la lucru“ sau „Mă descurcam că aveam pile şi luam pe sub mînă aproape tot ce-mi trebuia“. De altfel, parizerul şi, în special, cîrnaţii ori salamul sînt o apariţie recurentă mai ales în rîndul respondenţilor bărbaţi, justificările fiind însă legate nu neapărat de politic, ci de o calitate anume a produsului: cîrnaţii „erau mai zemoşi“, iar cei Trandafir erau „din carne tocată cu cuţitul, nu la maşină“, iar parizerul… „păi, ce parizer era atunci, nu vopsiturile de azi!“. Parizerul este asociat cu statutul cetăţeanului muncitor, unul din elementele definitorii ale conduitei omului nou. Iar locul de muncă, deplîns ca parte din siguranţa zilei de mîine şi din programul de protecţie socială a sistemului politic socialist (IRES, Românii și nostalgia comunismului, 21-13 iulie 2010), este una din pierderile majore suferite în prezent (în mare parte şi din cauza crizei economice) folosite şi ca termen de comparaţie între cele două perioade despărţite de momentul ’89.

Dacă bărbatul este cel care în mod tradiţional se ocupă de vînat, carne şi… parizer, în descrierile femeilor predomină mîncarea gătită, accentul căzînd mai mult pe procesul gătirii decît pe mîncatul în sine. Detaliile abundă, narativul preparării turtei într-o „gleajă de dovleac“ şi aşezarea ei „pe frunze de nuc în cuptor“ reconstruind o imagine a trecutului care nu reînvie doar senzaţii tactile şi olfactive („Ce frumos mirosea cînd o băgam la cuptor!“), ci şi un întreg inventar de ingrediente şi cultură materială care nu doar ne oferă indicii privind statutul femeii în perioada comunistă, ci se conturează şi ca un reper în istoria socială şi evoluţia gospodăriei româneşti. Discuţia se construieşte treptat în jurul unor instrumente altădată omniprezente, precum tuciul sau cratiţa de fontă. Nemulţumirea e legată în general de înlocuirea unor materiale precum ceramica sau lutul ars cu vase din metal sau plastic. De asemenea, evoluţia instituţiilor aferente bucătăriei (dar şi gospodăriei) pare să fi dus la pierderea legăturii cu mîncarea: „nici moara nu mai macină la fel; în loc să se ţină mămăliga, iese un terci care atîrnă“.

Un alt exemplu de evoluţie a culturii materiale, percepută acum negativ în lumina nostalgică, este dotarea bucătăriei cu aragaz în locul sobei cu lemne (în cazul gospodăriilor rurale), care a produs o schimbare majoră nu doar în ceea ce priveşte gustul sau reţeta mîncării, ci şi în practicile şi timpul petrecut de bucătar/bucătăreasă gătind: „Iese altfel mîncarea la foc de lemne“.

În strînsă legătură este şi sursa de energie care face din ingrediente o mîncare – focul, un liant al grupului, al comunităţii pregătind nu numai mîncarea, ci şi legăturile, relaţiile, experienţele interumane continuate la masă. Focul prilejuieşte naraţiunea, transmiterea de cunoştinţe (poate chiar reţete), norme: „La foc, afară, pe pirostrii, e altceva! Îmi plăcea să stau la foc cînd făceau ţuica. Ne strîngeam mulţi, stăteam la poveşti.“ Cineva explică faptul că „la pomana porcului se cunoşteau toate rudele“, mîncarea fiind în sine un eveniment special şi un prilej de comuniune care pare să-şi fi pierdut din însemnătate.

Recurenţa bunăstării în rememorările nostalgice se concretizează în diferite forme. Penuria ingredientelor standard a dus la (re)descoperirea unor reţete specifice prin aromele lor: „Nici nu aveam ulei, se găsea greu – la fasole puneam nucă, o pisam ca să iasă uleiul şi o puneam în fiertură. Doamne, şi ce bună era!“ Pare să fie evocată o armonie între om şi natură, care îi oferă posibilităţi nemărginite dacă e chibzuit. Dincolo de romanţare, se observă accentul pe folosirea sustenabilă a resurselor: „Mîncam ceapă cu oţet de prune; oţetul ăsta de casă îl făceam din apa care rămînea de la opăritul prunelor cînd le uscam pentru iarnă, prune grase, ultimele care se făceau. Le opăream, uneori şi cu pere, apoi lăsam sucul ăsta undeva la soare, la căldură, să fiarbă şi cînd îl luam era acru. Ne clăteam şi pe cap cu el.“ Multe poveşti converg spre concluzia sănătăţii („Nu auzeam de atîtea boli“) legată intim de colaborarea om-mediu: „Parcă nu ne păsa atît de mult de mîncare. Adică, ştii cum e vorba aia: mănînci ca să trăieşti, nu trăieşti ca să mănînci. Nu ştiu, aveam cîteva reguli, obiceiuri simple, mai ţineam post şi cam asta era.“

Consumul de dragul consumului (sau al profitului), o ofertă aproape interminabilă, dar foarte omogenă a pieţei globale, lipsa unei conexiuni cu ciclurile naturale, toate duc la ceea ce Claude Fischler numeşte gastro-anomie, o dezintegrare a pattern-urilor socio-culturale care ghidau alimentaţia („Food habits, social change and the nature/culture dilemma“, Social Science Information, 1980). În completare, Michel Pollan atrage atenţia asupra faptului că un proces atît de natural şi aproape instinctual precum mîncatul a devenit atît de complicat şi de labirintic încît ne derutează complet (In Defense of Food: An Eater’s Manifesto, Penguin Press, 2008). În aceeaşi direcţie par să se îndrepte şi concluziile subiecţilor intervievaţi – naturalul, sănătosul, gustosul nu sînt nici pe departe trăsături ale regimului socialist, ci caracteristici ale unui stil de viaţă mai simplu (simplificat şi esenţializat desigur şi prin filtrul memoriei), mai coerent şi mai integrat în mediul înconjurător.

Deşi de multe ori nostalgia e aproape sinonimă cu ireversibilul, soluţii par să existe pentru reconstruirea acelei bucătării trecute – poţi alege să mănînci/găteşti/cumperi măcar o parte din meniul de altădată, însă problema vine din aceeaşi calitate a mîncării, care o ajută să amintească de un anumit timp şi spaţiu, de un anume simţ al comunităţii şi al familiei. Altfel spus, mîncarea de atunci nu mai e compatibilă cu lumea de acum: „Nu mai am timp să stau toată ziua după o oală de fasole să fiarbă. E şi comoditate, dar acum lucrez.“ Altcineva subliniază faptul că şi gusturile, şi preferinţele personale evoluează odată cu înaintarea în vîrstă şi deci cu procesul continuu de socializare (prin consum): „Cînd eram mic mîncam untură pe pîine, furam din cămară, dar dacă-mi dai acuma cred că aş vomita“. Astfel, se conturează un paradox al nostalgiei alimentare, care evocă momente savurate cu drag, pasiune, poftă, dar care nu-şi mai găsesc un loc în viaţa cotidiană decît ca amintiri deopotrivă elogiate şi criticate.

Ca o concluzie, în ceea ce priveşte nostalgia pentru comunism exprimată prin mîncare, nu penuria este rememorată cu drag, ci alternativele, soluţiile găsite în aceste situaţii. Pe de altă parte, parizerul, un produs procesat (deci exterior gospodăriei), este destul de puternic asociat cu statutul muncitorului, făcînd deci trimitere la politicile socialiste privind protecţia socială mult deplînsă în acest context al „flexibilizării pieţei“. Cu toate acestea, balanţa a părut să fie clar înclinată către un echilibru pierdut atît la nivel individual, cît şi în interacţiunile sociale şi cu mediul înconjurător. Acestea nu sînt conturate ca depinzînd de regimul socialist, ci dimpotrivă, de o viziune despre sine şi lume care ar fi trebuit să reziste oricărui obstacol exterior. În fapt, nu de puţine ori se vorbeşte despre comunism fără menţionarea ideii de rezistenţă, încercarea de destructurare a vieţii intime şi de remodelare a ei după „etica şi echitatea socialiste“ fiind un motiv foarte puternic pentru această atitudine rezilientă: „Mă descurcam că aveam pile şi luam pe sub mînă tot ce-mi trebuia“. Cu alte cuvinte, nostalgia nu este pentru regimul socialist, ci pentru curajul şi puterea sinelui mai tînăr de a rezista unor asemenea transformări rămînînd uman, atribute la care am renunțat în perioada postdecembristă, „era consumului şi a comodităţii“, în care s-au înlocuit oalele de lut cu cele de plastic, „pentru că ni se păreau moderne, mai bune“.

Privim dinspre prezent spre trecut dezorientaţi (gastro-anomie) de propriile alegeri pe care trebuie să le cîntărim prea mult chiar şi în ceea ce priveşte lucruri elementare. Această privire nostalgică nici măcar nu pare a pune atît de mult accentul pe trecut, ci mai degrabă se conturează ca o nostalgie pentru un prezent nedefinit, nesigur, nepromiţător. Această privire critică a nostalgiei pentru trecutul comunist pare a fi în căutarea unui răspuns pentru viitor. 

Alin Savu este doctorand în antropologie la SNSPA, Bucureşti.