Norocul politic

Binecunoscuta lucrare Portrete și tipuri parlamentare de G. Panu (1848-1910) a fost publicată în volum în 1892, dar ea conține notițele ziaristului Panu din vremea cînd el însuși era deputat în 1888 (fiind și director al gazetei Lupta). În textul său polemic la limita pamfletului, Panu încheia astfel portretul lui George (Gheorghe) Vernescu (1829/33-1900): „Talent de avocat, avere de mare proprietar și onorabilitate burgheză, iată cele trei cauze care au făcut norocul politic al dlui Vernescu”. Nu este un portret măgulitor, dimpotrivă. Panu detalia că Vernescu era un avocat „inteligent” care însă apăra „avocățește” toate cauzele, și bune, și rele. Sub „arguțiile de barou” și „șicanele de avocat” se afla doar un om politic „de o talie cu totul mijlocie, cu cunoștințe superficiale”, fără preocupări intelectuale și incapabil să aprofundeze și să găsească soluții la „marile probleme sociale”. Dacă e să-l credem pe Panu, care, așa cum se vede, avea o părere deplorabilă despre avocați și îi critica acerb pe liberali, G. Vernescu a ajuns una din personalitățile de vază ale Partidului Liberal nu atît prin „talent[ul său] facil de avocat”, cît prin „marea lui bogăție”, el fiind „de mai multe ori milionar”. Vernescu a fost un liberal inconfortabil, deputat sau senator de-a lungul întregii sale cariere: deși a participat la construirea partidului, ulterior și-a format propriul grup disident, așa-numiții liberali „sinceri” sau vernescanii. El a fost și unul din proprietarii frumoasei clădiri din București, Casa Vernescu, care i-a și păstrat numele.

Azi, ca și ieri, care sînt factorii care fac norocul unui politician?

Averea și banii rămîn și azi, așa cum erau pe vremea lui G. Vernescu, factori care fac norocul și cariera politică. Nu e nevoie să dăm exemple, cu toții îi avem în minte pe Donald Trump și pe mulți alții, inclusiv de pe plaiurile noastre. Pe tărîmul averii, ca și pe altele, de altfel, norocul unora este ghinionul altora, așa cum a spus-o, în stilu-i specific și lapidar, președintele Klaus Iohannis într-un interviu din 2014, cînd a fost întrebat despre proprietățile sale imobiliare din Sibiu, în comparație cu ale altor profesori.

Azi, ca și ieri, norocul politic îl face și apartenența la un grup politic cu ale sale rețele și relații, inclusiv de familie. În tabăra liberală, Ion Brătianu, frații săi și fiul său, și frații Golescu, în timp ce în tabăra conservatoare, familiile Cantacuzino și Lahovary au fost cele mai cunoscute și active dinastii în viața politică din vremea lui G. Panu și a lui G. Vernescu. Avem și azi în viața politică tați și fii, soți și soții și alte rubedenii mai mult sau mai puțin ilustre. Tot în vremea lui Vernescu, cele două tabere adverse se defineau prin fidelități personale, de grup și de rețele, poate mai mult decît prin afinități sau diferențe de idei. Rivalitățile, animozitățile personale, disensiunile de idei sau oportunismele electorale par să fi fost mai numeroase spre sfîrșitul secolului, după relativa coeziune din anii 1875-1880 și după primul efort de unificare organizațională. Contemporanii erau inventivi în a numi acest facționalism în varietatea sa trans- și intra-partinică, cu conotații peiorative sau pozitive de (auto)identificare, în funcție de punctul de vedere de grup: brătieniștii, pentru liberalii care apărau guvernul și partidul conduse cu mînă de fier de Ion C. Brătianu în 1884; vernescanii sau liberalii „sinceri”, pentru cei din jurul lui G. Vernescu ce-l criticau pe Brătianu în anii 1883-1884; în 1888, „opoziția unită” îi desemna pe fidelii lui Brătianu prin peiorativul „colectiviștii”; takiștii, pentru grupul din jurul lui Take Ionescu în deceniile 1890-1900. Și exemplificarea ar putea continua.

Azi, partidele politice sînt ceva mai disciplinate și mai solide organizațional, cu rețelele lor locale și naționale bine implantate. Dar totuși parcă insuficiente pentru un noroc politic de durată. Studii și chiar o diplomă la Colegiul Național de Apărare sau sprijinul mai mult sau mai puțin din umbră al mult-hulitelor (de unii) „servicii” par să fie inconturnabile.

Aptitudinile, priceperea, talentele? Despre un alt coleg de Cameră, C. Răceanu (un „vernescan”), același G. Panu scria cu ironie că „face de toate și nimic”, era profesor, ziarist, deputat, avocat, chiar și „om de întreprinderi”. Cumularea funcțiilor și a rolurilor (adică, mai puțin elegant spus, coluziunea dintre politică și afaceri), amestecarea sferelor de activitate și a competențelor sînt și azi, așa cum erau și mai ieri, elemente ale norocului politic. Este ceea ce aparent a criticat președintele PSD, Marcel Ciolacu, cînd a spus nu demult că Marian Neacşu, propunerea PSD pentru funcția de secretar general al Guvernului, nu este „vreun tîlhar”, ci doar „nu a fost atît de norocos cum a fost domnul președinte Iohannis cu făcutul (sic!) parte din consiliul de administrație”. Desigur, admitea Ciolacu, Marcel Neacșu a avut „niște probleme” de ordin judiciar, dar în principal a avut ghinion, în comparație cu mai norocosul președinte Iohannis. Politicienii români de azi nu prea vorbesc despre noroc, nici măcar despre ghinion. Dacă ar evoca norocul pentru a-și descrie succesul politic, atunci ar însemna să recunoască că nu au avut nici un merit pentru acțiunile și deciziile lor. A vorbi despre noroc (sau ghinion) este o manieră de eludare a responsabilității și de neatribuire a agentului unei acțiuni sau unei decizii. În politică, în afaceri sau în orice alt domeniu, rar vom auzi că succesul ține pur și simplu de noroc, el e mai degrabă legat de merit, de acțiune strategică, de fructificarea oportunităților sau, uneori, chiar de voința divină (dar totuși meritată). Eventual, adversarul a avut noroc, nu un merit în a face sau a cîștiga ceva.

Și, desigur, norocul politic îl fac alegătorii și reușitele electorale, azi ca și în vremea lui Panu și Vernescu. Povestirea Candidat fără noroc a lui Dumitru D. Pătrășcanu (1872-1937), publicată în 1916, a avut numeroase reeditări pe măsura succesului de public (deși autorul ei a fost mai puțin faimos decît fiul său, Lucrețiu). Personajul principal al povestirii, Ionică Lucan, „a căzut” în alegeri, după expresia vremii, într-o capitală de județ din Moldova. Și a căzut în mod dureros, adică doar cu patru voturi în minus. Deși mai toți prietenii săi de vază, prefectul, primarul și funcționarii au făcut cam tot ce trebuia să facă, după cum se obișnuia atunci. Mai puțin alegătorii, duplicitari, care au lucrat pentru adversarul său. Și nici Lucan nu a fost chiar la înălțime. El nu prea s-a făcut înțeles de alegători atunci cînd și-a spus profesiunea de credință; i-a mai și insultat pe unii funcționari; și nu prea i-a mers bine nici cînd a umblat din casă în casă prin mahala făcînd promisiuni în toate părțile.

Tot așa și azi, destrămarea în doar cîteva luni a coaliției PNL-USR-UDMR, inițial aparent sub auspicii favorabile și cu o majoritate electorală destul de confortabilă, a fost un ghinion (cu siguranță pentru alegătorii respectivelor partide). Cel puțin așa s-a exprimat de curînd un fost ministru al coaliției, „a fost un ghinion pentru România cu Florin Cîțu, pentru că probabil nu găseai mulți oameni care să distrugă o coaliție așa de repede”.

Norocul și ghinionul nu sînt niciodată termeni neutri. Categoria mai generală și mai neutră este hazardul, cu sinonimele sale, accidentul, întîmplarea, aleatoriul. Acestea ne invită să lărgim discuția. Cum se gestionează întîmplarea în politică? Cum se construiește pe termen mediu și lung, spre viitor, avînd în față riscuri și elemente imprevizibile? Prezentul este o stare despre care nu există luxul privirii retrospective. Situația de post factum îi face pe unii să vadă noroc acolo unde nu era, poate, decît întîmplare; sau să spună „ghinion” dacă ceva nu s-a terminat cu bine sau cu rezultatul scontat. Pentru politicianul român de azi, nu există întîlnirea fortuită a unor incompetențe sau cupidități (individuale și/sau de grup). Ei vor să lase impresia că sînt capabili să aibă sub control cam tot ce fac și spun, deși ei știu prea bine (ca și noi, de altfel) cît de redusă este capacitatea administrativă a statului pe care-l păstoresc prin funcțiile lor.

Opusul ireductibil al întîmplării în politică este complotul. Pentru adepții teoriilor conspiraționiste (oricare le-ar fi conținutul), totul este strîns înlănțuit nu numai în cauzalitate-efect, ci și în privința agenților (agency) responsabili și a intențiilor lor. Ei nu au îndoieli în privința autorilor, cam greu vizibili, e drept, dar cu atît mai reali pentru că sînt ascunși. Succesul garantat în politica românească este să vorbești despre complot, iar apariția recentă a AUR, partidul dedicat dezvăluirii și propagării comploturilor, nu este, din păcate, un accident.

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).