Norii (fragmente)
● Între noi şi imperiul morţii se află din vechime sfîntul aer, puternicul duh nevăzut al vieţii, laptele ei diafan. El simţurilor li se destăinuie numai ca azur şi ca vînt; el e albastrul luminii din şirul zilelor noastre, el mîngîierea şi biciul, răcoarea, el autorul atîtor mişcări, de frunze şi valuri, de nisipuri şi zăpezi viscolite, de albe pînze cîndva, de nori şi de umbre de nori. Lucrurile se leagănă, se umflă, se apleacă sub vînt, se zbuciumă, se frîng sau se spulberă, alunecă, plutesc, se înalţă, tresar. Lucrurile foşnesc, şuieră, gem, vuiesc sau tună sub vînt. Iar lumea este astfel mai frumoasă şi mai vie, şi au un spor mai mic puterile singurătăţii în lucrarea lor.
● Aerul, marele ocean de aer, doarme adînc şi visează, iar visele lui sînt scrise pe cer şi par să însemne ceva. Norii sînt visele pămîntului, sau ale aerului, sau ale mării, vise senine sau vise chinuite, coşmaruri ale unei lumi care visează că se mai naşte încă, în chinuri, din fierbintele nimic.
● Lumea acestei clipe nu e făcută din pîine şi din miere, nici din carne dulce de fată. Este făcută din nori şi din umbre de nori. Din peisaje ale minţii, poroase ca aerul, în care bărbaţi şi femei sînt ca nişte copaci în mers şi ca nişte trestii clătinate de vînt.
● Aerul răcoros şi mobil, boarea albastră care înconjoară planeta aceasta de stînci, de lavă şi de lut.
● Între două furtuni există ceasuri cînd toate mirosurile par să se fi ucis unul pe altul şi nu rămîne decît mireasma deşartă şi feciorelnică a aerului.
● După furtună, torentele din munţi fumegă. Aerul istovit e lacom de umezeală şi cerul pare grăbit să ia înapoi ce a dat, astfel că şuvoaiele par să fiarbă cu aburi bogaţi care se pierd iute printre razele de soare, sorbiţi cu nesaţ.
● Foarte sus, dincolo de aer şi de vînturi, încep norii moleculari, obscuri şi nevăzuţi, şi lacomi de lumina stelelor, pe care o beau şi ne-o fură.
● Pămîntul şi apa, văzduhul şi focul, lumina, aprinderi şi arderi, flăcări, scîntei, văpăi, vîlvătaie şi jar, pîlpîire şi fum, funingine, zgură, tăciuni, spuză şi scrum, cenuşă şi stingeri, aprinderi, dogoare şi arşiţă, focuri, lumini, fulgere, raze, sclipiri, licăriri, străluciri, scînteieri, pe pămînt şi în cer, între umbră şi umbră, printre geruri, vremi şi tăceri.
● Nimic nu are seamăn pe pămînt cu arborii cei mari, cu tarile lor trunchiuri, greu ştirbite chiar de fier, avîntate şi înalte cît să le întreacă numai zborurile, munţii: trăiesc, ramificîndu-se la capete, în două lumi: au ramuri neclintite şi tăcute ferecate în pămînt, în largul şi adîncul întuneric din pămîntul umed şi amar, sărat şi bun, de unde-şi trag o jumătate din viaţă şi putere; au ramuri sus, spre cer, în hrănitorul aer, în lumină şi eter, supuse vînturilor blînde şi acelor viforoase, ploilor calde şi ploilor reci, foşnind din zeci de mii de aripi verzi sub cerurile schimbătoare, primind în grelele cununi trecerea stelelor, a norilor şi-a lunii, fulgere, raze, păsări, zăpezi.
● Ce numim vreme este fapta soarelui, a aerului şi a apei şi aproape nu este ceas al vremii pe care sufletul puternic să nu‑l primească de la trup cu sfîntă bucurie: întreaga scară de la arşiţă la ger, de la secetă la potop, de la somnul văzduhului la uragane, de la senin la negură şi înnorare, întregul umblet pe sub zodii al primăverii, verii, al toamnei şi al iernii. A muri înseamnă a ne despărţi şi de acestea.
● Cerule, din ce eşti tu făcut? Eşti o boltă de gheaţă curată şi adîncă pe care ziua fulgeră luminile soarelui, iar noaptea patinează, uşori şi tăcuţi, îngeri cu făclii, în jurul lunii? Sau eşti faţa mării de aer pe fundul căreia trăim şi-acolo sus valurile şi spumele tale se lovesc de ţărmurile raiului?
(fragmente din volumul Norii, Editura Cartea Românească, 1979)