Nopți și zile

9 februarie 2021   Tema săptămînii

Cînd eram puştoaică şi mă întorceam seara de la şcoală, încetineam pasul şi căscam ochii pe la ferestrele oamenilor. Prin fel de fel de perdele, în semiîntuneric, mai degrabă decît în lumină, vedeam mişcări, gesturi, fragmente din mici trasee sau acţiuni. Ca într-un colaj fără prea mari modificări, treceam de la un geam, la altul. De la o perdea la alta. De la o poveste la alta. Nu am simţit vinovăţii de voyeurist, ci doar impulsurile unei curiozităţi care nu m-a părăsit niciodată. Ale unui ataşament faţă de diversitatea omului şi a umanităţii. Şi ale unui tip de respect. Cînd drumul meu se despărţea de blocuri, continuam să duc mai departe nu doar imaginile, ci şi firul dramatic. Construiam de fiecare dată pe ce am observat. Jocul acesta continuă şi azi. Numai că acum aproape treizeci de ani am înţeles că ritualul meu era un fel de iniţiere. De apropiere de ficţiuni, de mister, de teatru. Perdelele nu sînt altceva decît cortinele, convenţia, deci, care marchează spaţiul dintre realitate şi imaginar. Dintre „aici” şi „dincolo”. În fapt, dincolo de orice fereastră este un spectacol. Dincolo de orice cortină este o lume. Nu obosesc să caut şi să descifrez aceste lumi. Să am răbdare să descopăr cum a citit un regizor un text, ce şi dacă a modificat, cum îşi construieşte şi îşi argumentează viziunea, cum aduce cu migală fiecare element, un actor, pe celălalt, cum citeşte ce este în pauza dintre cuvinte, în tăceri, cum conduce un actor spre un personaj, acela din desenul său, cum se însoţeşte cu un scenograf pentru spaţii, costume, lumini, altele şi altele, cum se petrece taina înfăptuirii unei idei printr-un intermediar care este actorul. Care devine, el însuşi apoi, protagonistul, cel expus, cel adulat sau, dimpotrivă, cel ce merge din întuneric spre Lumină. Nu am căutat pe nici o scenă spectacolul din capul meu. Cam ce cred eu despre un text, despre o relaţie, despre un personaj. Am cercetat cît de profund am putut adîncimile. Am memoria doldora de mii şi mii de spectacole. Pe unele, destule, le pot reconstitui cap-coadă. Din altele mi-au rămas fragmente, senzaţii, mirosuri, obiecte, culori, vulnerabilităţi. Duc cu mine toate aceste poveşti şi mă consider un om norocos. Un om care s-a lepădat de comodităţi, de lene, de sine însuşi ca să plece, iar şi iar, într-o aventură. Pe urmele a ceva, ale cuiva. Am coborît în infern. De atîtea ori. Am suit la ceruri. De atîtea ori. Am dormit prin trenuri împuţite, fără geamuri, am numărat catralioane de secunde prin gări, aşteptîndu-l pe Godot să mă ducă în lumea celor care cuvîntă sau a celor care mişcă universuri cu trupul, cu mintea, care se joacă pe degete cu emoţiile mele, cu maţele mele, cu mine. Am stat ore prin aeroporturi, am trecut cu căruţa prin apele ieşite din matcă, am auzit strigătul vîntului în cîmpuri fără de sfîrşit, am stat ore şi ore cu regizoti, actori, scenografi ca să apuc un fir şi să îmi fac un ghem de lînă. Cu toate consistenţele materialelor diferite. Lîna mea de aur este firul esenţial al existenţei mele care m-a condus dintr-o poveste în alta. Am dărîmat atîtea obstacole ca să ajung la spectacol. Să intru în sală şi să simt întunericul care mă ajută să mă despart de realitate, de toţi ceilalţi şi care îmi ascute toate simţurile ca să pornesc spre ce se naşte dincolo. În faţa mea. Şi firul începe să mă tragă. Uite aşa, greu de explicat, încet-încet, devin imponderabilă şi plec în căutarea lumilor din ceilalţi.

Cineva m-a întrebat dacă îmi place Peter Pan. Cel care intră noaptea prin camere şi, în plutirea lui magică, face ordine. Impune ordinea lui. Nu cred că mă interesează asta. Mă interesează ordinea sau dezordinea din celălalt. În ea vreau să mă vîr. Să o scormonesc. Să o desluşesc, poate.

Cînd eram tînără şi mi se părea că m-am îndrăgostit, mă şi vedeam cu bărbatul acela pe nisip, la malul mării, privind un răsărit. M-am îndrăgostit de cîteva ori. Nici pînă azi n-am apucat zorii zilei aşa. În schimb, cîte apusuri, cîte înnoptări. Singură, cu lîna de aur pe care o pipăi şi, dintr-o dată, deschid mii de fereşti. Mii de nopţi. Mii de spectacole. În care stau de veghe şi aţipesc mereu înainte ca noaptea să se dea pe mîna zilei.

Am să-mi îngădui să pun mai jos cîteva fragmente dintr-o scrisoare pe care i-am scris-o acum cîţiva ani regizorului LEV DODIN. Este un fel de Manifest al meu despre Teatru. Despre Viaţă. Despre Împreună.   

„DRAGUL MEU LEV ABRAMOVICI,

De ceva vreme, Maestro, este secolul douăzeci şi unu. Ce ducem cu noi de colo dincolo? Care e drumul? Cum putem să mergem mai departe fără să ştim ce e în urmă? Cine pe cine judecă? Alergăm umăr la umăr cu timpul şi vrem să ajungem primii, înaintea lui. Unde? Gîfîim. Gîndim sofisticat şi ne încurcăm în propriile trasee ca într-o junglă neprielnică. A elabora înseamnă şi a înţelege. A încerca, măcar, să tinzi spre esenţe. A fi preocupat de ordinea morală. Cui îi mai pasă? În această goană teribilă uităm complet să trăim. Să iubim. Să fim liberi. Compromisul e cel mai la îndemînă. Ne ispiteşte în fiecare ceas. Cedăm. Tot mai mulţi şi tot mai mult. Vîrtejul ne ia, ne ridică şi ne duce sus. Sus este în sus? Ce este asta, «sus»? Amînăm mereu întîlnirea cu conştiinţa proprie. Ochii şi mintea şi sufletul tînjesc după altfel de acumulări, vanitatea împinge la contabilităţi de lumeşti fapte, succese, glorie, bani. Deşertăciune. Există momente în viaţă, experienţe, întîlniri – şanse, cu alte cuvinte – cînd cerurile se deschid şi ceaţa se ridică. Ceaţa din mine, din tine, din noi. Atunci dăm cu ochii unii de ceilalţi. Atunci ne vedem. Atunci sîntem altfel. Nu ştiu dacă mai buni. Dar altfel. Fiecare. Sîntem liberi. Atunci, pentru o vreme, contează ce se petrece pe lumea asta dincolo de «eu» şi de «mine». Axul interior îşi îndreaptă cocoaşa şi redevine vertical. Atunci e fabulos.

E noapte. Nu ne-am despărţit de mult. Am văzut Viaţă şi destin, spectacolul dumneavoastră după romanul lui Grossman, spectacol despre care am vorbit cîndva, cînd m-aţi invitat la Sankt Petersburg. Nu pot să dorm. Filmul din spectacolul dumneavoastră şi al unei trupe formidabile s-a mutat în mine. Cu tot cu bagaje, cu valize mici sau mari din lemn, cu sertare mici sau mari prin care stă povestea mea, a bunicilor mei, a dumneavoastră, a prietenilor noştri, a duşmanilor. S-a mutat în mine cu laşităţi sau cu forţa de a-ţi asuma destinul, cu tot ce se poate găsi într-o viaţă, cu reziduuri, cu amintiri, cu obiecte, cu fotografii. Din cîteva detalii se reface o lume. Din aproape nimic se naşte teatrul. Paşii de vals şi paşii morţii îşi duc umbrele şi corpurile printre obiecte, printre graniţe fel de fel, prin bucurie, extaz, durere, prin aburii istoriei. Aici, Maestro, nu este vorbă despre disecţii, despre teatru, despre actorie şi regie. Este vorba şi despre asta. Ba încă într-o manieră desăvîrşită. E cu mult mai mult, însă. Am intrat în mintea şi în spiritul unui om preocupat de oameni. Fiindcă m-aţi poftit în intimitatea fiinţei. Am intrat în laboratorul dumneavoastră, în felul în care el, Lev Dodin, vede omul în relaţie cu el însuşi, cu istoria, cu chestiuni cruciale. Omul cu putinţele şi neputinţele lui. Cu minciuna din el, cu trădările uriaşe, cu rezistenţa sau cu absenţa ei în faţa morţii. Şi a puterii. De orice fel. Am intrat, cu alte cuvinte, în viaţa unui artist care spune poveşti cu oameni despre oameni. Simplu. Îngrozitor de simplu. Am trăit pe aici zeci de ani ignorînd, de fapt, ideea de libertate. Lumina. Fie că am şoptit prin case, prin familii cîte ceva din ororile şi erorile comunismului, că i-am plîns pe cei omorîţi prin puşcării cumplite, la Canal şi în spitale psihiatrice, fie că n-am ştiut nimic din toate astea. Am trăit privaţi, la urma urmelor, de o dimensiune umană fundamentală: libertatea. Or, acest spectacol-mărturie tocmai despre asta vorbeşte. Răvăşitor. Fără patimă. De regulă, Maestro, discuţiile cam tranşează şi separă istoriile. Holocaustul şi Gulagul nu sînt intersectate în memoriile celor care se străduiesc, cum pot, să ţine treze conştiinţele. Se vorbeşte despre una sau despre cealaltă pată din existenţa umană mai degrabă exclusivist şi intolerant. Ceea ce Grossman propune, iar dumneavoastră, Lev Abramovici, aduceţi pe scenă este tocmai acel discurs moral în care prăpastia separă nu în funcţie de sînge, de gene şi de etnie, ci numai după ticăloşie. Fascismul şi comunismul stau de aceeaşi parte a baricadei. Împreună cu totalitarismul, cu extremismul. […] Ura faţă de om a fost, însă, la fel de uriaşă şi de covîrşitoare. Ca şi în spectacolul acesta, am trăit cu toţii pe aceeaşi scenă. În faţa şi în spatele gratiilor. Familiile şi-au dus povestea mai departe. Unii prizonieri în temniţe comuniste sau hitleriste, alţii, prizonieri în spatele Cortinei de Fier. Unii iubind, alţii urînd. Unii semnînd pactul cu Mefisto, alţii rezistînd. Ce este umilinţa şi cînd ne atinge? Despuiaţi de tot şi de toate, prizonierii din orice puşcărie, evrei sau anticomunişti, îşi cîntă povestea în spectacol. Instrumentele de suflat fac o fanfară care urmează moartea-îngheţ din noi, din istoria la care, unii, am fost complici. Sau nu. E clarobscur. E noaptea din fiinţele păcătoase. Ce este fericirea, Maestro? Pe verticală sîntem singuri. Cu bagajul personal. Şi cu conştiinţa individuală.

[...] Nu există o graniţă trasată limpede între viaţă şi teatru. Oamenii se plimbă şi pe teritoriul ficţiunii, şi pe cel al realităţii. Şi îşi duc cu ei destinele. Spectacolele ne aduc împreună, însă. Împreună este atunci cînd îmi sparg lanţurile în care m-am încătuşat şi nu vreau să fiu singură. Împreună este atunci cînd îmi pasă. Cînd devoţiunea fantastică a acestor actori mă tulbură. Într-un fel, ceva din mine pleacă odată cu ei. Ceva din ei, din dăruirea lor, din disciplina lor, din inteligenţa lor, din veneraţia lor faţă de teatru şi faţă de dumneavoastră rămîne, de fiecare dată, cu mine. Vă urmăresc ritualul: păşiţi încet-încet pe scenă, pînă la rampă. Vă aplecaţi, salutaţi. Vă întoarceţi, apoi, cu faţa la actorii dumneavoastră. Îl priviţi pe fiecare în ochi şi îl aplaudaţi pe fiecare în parte. Ca un dirijor care îşi salută fiecare muzician din orchestră.

Mi-am permis să-mi petrec această noapte cu dumneavoastră, Lev Abramovici Dodin. În tihnă. Acum, apar stele pe cerul dimineţii mele. Cu bine!”

Marina Constantinescu este critic de teatru, eseist și realizatoarea emisiunii Nocturne, la TVR 1.

Foto: Lev Dodin (sus), „Viață și destin” (jos) - wikimedia commons

Mai multe