„Noi nu ținem neapărat la obiecte, ci la ceea ce reprezintă ele“ – interviu cu Mădălina PREDA, expert în organizare

În munca de expert sau consultant în organizare vă confruntați adesea cu lipsa spațiului, ba chiar cu haosul din case, dintr-un motiv simplu: oamenii au prea multe lucruri și nu sînt învățați să renunțe la ele. Concret, ce adună în exces oamenii, în casele lor, și, mai ales, de ce apelează la dumneavoastră?

Oamenii adună de toate în casele lor. În funcție de vîrstă, obiceiuri, pasiuni, mediul din care provin sau în funcție de mediul în care activează sau au activat, în funcție de factori de sănătate sau preferințe, de stil de viață, oamenii chiar își aduc în case cam tot ce au deținut începînd din adolescență. O perioadă generoasă, dacă e să ne gîndim la un adult trecut de 40 de ani. Dar asta este realitatea, deținem o masă extrem de generoasă de obiecte pe care le-am căpătat în adolescență sau în tinerețe și pe care le luăm după noi din cămin în cămin, de-a lungul vieții. 

Dacă vă referiți la categorii de obiecte, întîlnesc volume foarte mari de haine și încălțări, cărți, hîrtii și accesorii de gătit. Stocăm și o cantitate impresionantă de ambalaje, de la cutia televizorului la cutii de pantofi și minunata pungă cu pungi sau găletușa de iaurt.

De foarte multe ori, oamenii apelează la serviciile mele fiindcă nu se mai descurcă prin ceea ce ei percep a fi „haosul de acasă”. Nu găsesc obiecte, nu pot avea o viață socială așa cum și-ar dori-o, casa îi sufocă, nu se pot despărți de lucruri, deși înțeleg că le depozitează fără un scop anume.

Mulți oameni simt că modul în care trăiesc în spațiul lor nu îi reprezintă sau că efectiv îi împiedică să ajungă unde își doresc – nu pot munci bine de acasă, nu pot face sport, nu se pot concentra, au mereu curățenie sau ordine de făcut în detrimentul altor activități care i-ar bucura mai mult. Alteori, oamenii mă cheamă fiindcă se confruntă cu o criză sau cu un moment de tranziție: un diagnostic, o mutare, o schimbare profesională, o nuntă sau o despărțire, venirea unui copil sau dispariția unui membru al familiei... În acele momente, oamenii au nevoie mai mult ca oricînd de predictibilitate și de structură, iar organizarea le oferă pe ambele din plin.

Care sînt motivațiile oamenilor pentru lucrurile pe care le strîng sau de care nu se pot despărți? Cum îi învățați să lase obiecte în urmă, cum alegeți ce rămîne?

Aici avem mai multe niveluri de profunzime a atașamentului față de obiecte. Fiindcă, de timpuriu, formăm tipare de atașament nu doar față de persoanele din viața noastră, ci și față de obiecte. Ursulețul cu care dormeam cînd eram de-o șchioapă, cănița preferată, tricoul din liceu, prima pereche de blugi sau acea pereche de cercei de la bunica.

Cu toții avem atașamente într-un grad mai mare sau mai mic și, într-adevăr, unele persoane dezvoltă atașamente acaparatoare, pe care ajung să nu le mai poată controla. La baza lor stă teama de abandon, nevoia de a aparține unui grup, de a fi acceptat, validat de către cei care contează sau de către societate, în general, nevoia de afirmare a propriei personalități și de a ne face auzită vocea. Gîndiți-vă la mama care, plecînd la muncă, lasă copilașul la bunica. Copilașul plînge, nu vrea să se despartă de mama, nu știe că ea se va întoarce peste doar cîteva ore și că la bunica este totul minunat. Mama îi dă o jucărie și copilașul o strînge puternic la piept, fiindcă ea reprezintă o bucățică din mama. Ce tocmai v-am descris nu este deloc o situație dramatică sau traumatizantă, dar pentru un copil foarte mic poate reprezenta începutul unui atașament nejustificat față de obiecte, care se va perpetua în comportamente compulsive de achiziție sau retenție la maturitate.

Prin exemplul de mai sus vreau să arăt că, de fapt, noi nu ținem neapărat la obiecte, ci la ceea ce reprezintă ele. La persoana sau starea sau visul din spatele lor. La alegerea, la contextul sau la perioada în care obiectul a intrat în viața noastră. Omul nu plînge după un ursuleț de pluș, ci după ceea ce reprezintă el. Omul nu ține cu dinții de un ceas sau un telefon, ci de valoarea pe care înțelege că aceste obiecte o aduc în viața lui.

Din acest punct de reverență și respect încep lucrul cu atașamentele față de obiecte. Lucrăm cu blîndețe, redescoperim obiecte, povești, savurăm în tihnă momente și abia apoi luăm decizii. Începem mereu cu anumite categorii de obiecte față de care observ că nu există un mare atașament. Lucrăm acolo și ne antrenăm „mușchiul deciziei”. Abia apoi ne îndreptăm atenția înspre categoriile unde știm că vom petrece mai mult timp.

Sînt oare stocurile de produse, păstrarea tuturor ambalajelor și a recipientelor reminescențe ale comunismului, cînd nu se găseau lucruri? Sînt generațiile mai noi mai puțin atașate de obiecte?

Absolut. Este o traumă transgenerațională pe care o resimțim puternic. Eu am fost șoim al patriei și șef de detașament la pionieri, am stat cu bunicii la cozile comuniste, am strîns sticlele de lapte și borcanele de gem, spălăm și curățăm pungile după folosire, știu cum este. Dar eu eram mică. Întîlnesc ecourile comunismului și la distanță de trei generații, văd comportamente și mentalități preluate, nedigerate, pe principiul „așa se face”, copii care au preluat de la părinți și părinți care au adus cu ei traumele părinților lor… Războaiele, comunismul și apoi deschiderea asta nebună la tehnologie și consum de tip fast-food au dezechilibrat balanța preț de cîteva generații. Acum, prin copiii mei, eu caut să rescriu istoria și să clădesc în ei o relație sănătoasă cu posesiunile, dar aici ne confruntăm cu un nou tip de balaur: totul e accesibil, totul e instant, dacă nu e disponibil în lumea reală, nu e nici un fel de problemă, îl poți deține în lumea virtuală, acolo unde acumulările efectiv nu se văd și nu se simt. Dar comportamentele de exces și hiperstimulare se insinuează profund în creierele tinere și organizarea are datoria să încerce să prevină și să corecteze asta.

interviu realizat de Anda DOCEA

Foto: flickr creative commons