Noi, modernii – un raport complicat și complex cu tradiția

28 octombrie 2020   Tema săptămînii

(…)

Așadar, ce este complicat şi complex în raportul pe care noi, modernii, îl avem cu tradiţia? Complicat este faptul că noi ne-am construit conştiinţa de moderni într-o manieră care a implicat repudierea. Complexă este însăşi maniera în care, dintr-o tradiţie veche, se articulează o tradiţie nouă.

Dacă este să mă refer la cele două exemple pe care le-am dat ca rezumat al conferinţei mele, respectiv naşterea modernismului şi naşterea ştiinţei moderne a naturii, atunci vedem pe cele două exemple atît componenta de complexitate, cît și componenta de complicație. Am să mă refer acum doar la naşterea ştiinţei moderne a naturii, pentru că este mai puţin cunoscută. Naşterea ştiinţei moderne a naturii este un fenomen, de obicei a fost descris ca fiind o revoluţie – „revoluţia ştiinţifică” – legat de o reformă profundă a cunoaşterii. Să ne uităm la Descartes, bunăoară. El proclamă ideile lui ca fiind în ruptură cu tradiţia, dar în momentul în care medieviştii, un Étienne Gilson, de exemplu, s-au aplecat asupra surselor acestor idei, a terminologiei sale, au văzut că sînt saturate de prezenţe scolastice. Întrebarea este: de ce primii moderni s-au raportat prin repudiere la tradiţia din care proveneau? Răspunsul este: legitimitatea. Și dincolo de legitimitate, care este generală, răspunsul și mai specific stă în modul în care modernii s-au născut. Modernitatea ştiinţifică nu a apărut ca o descoperire remarcabilă, ci a apărut ca o proclamaţie a unor scopuri religioase care voiau să folosească reforma cunoaşterii pentru a obţine o reformă a omului. Cartea faimoasă a lui Francis Bacon, Noul organon,  era plănuită să fie doar a doua carte din cele şase a ceea ce el a numit „marea instauraţie”. Această mare instauraţie era un program extrem de complex, prin care erorile trecutului, recent şi mai vechi, erau depășite. Iar istoricii care s-au ocupat de această carte ne-au identificat cu limpezime aceste erori ale trectului: pe de o parte, trufia cognitivă a magicienilor Renaşterii, pentru care Bacon avea un exemplu sub ochi, cu o generaţie mai devreme, este vorba de John Dee, şi, pe de altă parte, sterilitatea ştiinţifică presupusă a aristotelismului şi a ştiinţei medievale. Din acest motiv, marii inovatori în ştiinţă din secolul al XVII-lea, pe lîngă faptul că toți sînt teologi seculari, au ideea – mai puţin Galileo Galilei, totuși – că descoperirile ştiinţifice constau de fapt în redescoperirea unui corp de cunoştinţe pe are ei îl asociau cu o antică înţelepciune, o antică teologie. Newton, de exemplu, credea în acest lucru. Această antică înțelepciune, dacă ar putea fi restituită aşa cum era ea, neadulterată de erorile care s-au interpus între aceşti antici care aveau cunoaşterea şi modernii care acum o redescoperă, ne-ar da soluţia la cunoaşterea ştiinţifică.

Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, capodopera lui Newton, apare în 1687. În 1690, Newton lucrează la o nouă ediţie şi plănuia să adauge, în cartea a treia, pentru propoziţiile între 4 şi 9, nişte scolii. Aceste scolii au fost descoperite ulterior, au fost numite „scoliile clasice”, pentru că toate exprimau această credinţă care pentru noi este stranie, că ei redescopereau o cunoaştere pe care această prima theologia o avea. Dar realitatea este că ştiinţa modernă a naturii se naşte în Evul Mediu. Secolul al XIV-lea, care a fost considerat un secol întunecat şi perfect steril, este dimpotrivă un secol care pentru ştiinţa modernă a naturii, pentru naşterea ei, este un secol formidabil. Atunci s-au descoperit teorema vitezei medii, legea mişcării uniform accelerate – adică cum depinde spaţiul parcurs de un mobil care este într-o mişcare uniform accelerată de timp, de scurgerea timpului, proporţionalitatea fiind cu pătratul timpului. Aceste două teoreme care sînt atribuite lui Galileo Galilei au fost demonstrate de fapt în prima jumătate a secolului al XIV-lea, la Colegiul Merton de la Oxford, şi ele au fost – cu o demonstraţie geometrică foarte elegantă, care se găseşte de fapt la Galileo Galilei – reformulate la universitatea pariziană de Nicole Oresme, mare savant al Evului Mediu.

Întrebarea este: de ce aceste lucruri au fost ocultate? Galileo Galilei însuşi le ocultează. Cînd au fost descoperite aceste contribuţii ale ştiinţei medievale au pus în discuţie afirmaţia standard care a fost vehiculată încă din secolul al XVI-lea şi merge pînă la Lagrange, la 1788, aceea că între Arhimede şi Galileo Galilei s-au scurs 18 secole de beznă din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. Această afirmație a fost infirmată. Pe de altă parte, a fost pusă în criză însăşi maniera în care modernii au ajuns la conştiinţa de sine că sînt moderni, şi anume prin legitimitatea timpurilor moderne în raport cu trecutul. Iar acest lucru nu a fost depăşit niciodată.

Modul în care noi sîntem moderni pune în criză modul în care ne raportăm la tradiţia care ne precedă. Acest lucru este valabil pentru medievalii care ei, primii, s-au afirmat ca moderni. Ceea ce a fost uitat este Bizanţul. Pentru conștiința medievală, marele refulat este Bizanţul. După aceea, în secolul al XVII-lea, ceea ce este uitat este Evul Mediu, şi această uitare a Evului Mediu este identică cu o repudiere a lui pentru afirmarea unei legitimităţi care nu vrea să ştie de aceste surse instituţionale, societale, ştiinţifice, filozofice, teologice, valorice ale modernităţii.

Gîndiţi-vă: dacă modernitatea ar fi putut apărea în China, care este o formidabilă civilizație, ori în India?

Modernitatea este ceva care a apărut într-un cadru, într-un „moral framework”, care este și un cadru filozofic, și un cadru teologic care este legat de civilizația creștinismului latin, respectiv de Evul Mediu, dar este şi un „scientific framwork”, un cadru ştiinţific. Legitimitatea modernă s-a construit prin repudierea acestor origini şi deci prin uitarea lor, dar refulatul are proprietatea că revine. Acest lucru nu a fost niciodată cu adevărat abolit şi complicaţia modernă ţine de această manieră de a asuma conştiinţa de sine a faptului de a fi modern prin mecanismul repudierii, uitării şi refulării.

Dacă ne uităm la situaţia de astăzi din Statele Unite, vedem o mişcare foarte militantă care pornește de la anumite teorii cum ar fi teoria puterii a lui Foucault, deconstrucţionismul lui Derrida, teoriile despre gen şi pansexualism ale lui Kinsey şi ale lui Money. Aceste teorii constituie un sistem filozofic şi ideologic care poate fi numit postmodernism şi care funcţionează ca o afirmare a unei noi conştiinţe a faptului de a fi modern. Acest sistem pretinde că aduce o idee de justiţie socială eliminînd toate lucrurile pe care Marx le denunţa atunci cînd descria raporturile de exploatare şi lupta de clasă, respectiv discriminările, marginalizările etc. Or, acest sistem este, de fapt, un proiect de societate. El este identificat cu o afirmare progresistă, acum cu adevărat corectă, a ideii de justiţie socială. Și cum se face asta? Prin eliminarea referinţei la trecutul modernităţii clasice. Ce e pus în discuţie este memoria culturală, prin afirmarea că ceea ce noi numim „canon cultural occidental” este consecinţa unor raporturi de putere din trecut prin care unele elite urmăreau consolidarea puterii lor şi care se bazau în puterea lor pe marginalizare, exploatare, excludere, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pe faptul că acest canon conţine în sine ceea ce instituţiilor liberale li se reproşează ca fiind rasism sistemic și raporturi de exploatare sistemice. Ca atare, femeile sînt zugrăvite într-o manieră constant subordonată, iar valorile care respiră prin toate operele canonului occidental și al culturii europene, în general, sînt valori ale bărbatului creştin sau antipăgîn, afişat în poziţii de putere şi care articulează valori ale unor societăţi patriarhale în mod fundamental codificatoare ale unor raporturi de putere şi de exploatare. Ca atare, judecarea culturii din perspectiva rectificării ei pentru a obţine o justiţie şi o echitate socială în fine în acord cu demnitatea omului, asta seamănă foarte bine cu modul în care modernitatea, în secolul al XVII-lea, a cîştigat o legitimitate prin rectificarea, prin uitarea, prin repudierea acelui cadru de referinţă cultural, ştiinţific, teologic care a făcut-o cu putinţă.

Ultima propoziţie a conferinţei mele este aceea că noi, modernii, prin faptul că sîntem moderni şi prin specificitatea afirmării modernităţii, trăim nu doar un raport complex cu tradiţia (complexitatea ţine de articularea tuturor tradiţiilor care inovează pe un corp de tradiţii care devin vechi), ci că acest raport este unul de repudiere. Ţine de modul în care noi ne afirmăm legitimitatea ca moderni să funcţionăm prin repudiere. Repudierea înseamnă întotdeauna rescrierea istoriei, înseamnă uitarea unor secvenţe din istorie care, însă, prin uitarea lor nu sînt şi complet eliminate. Ele rămîn în noi, ca un soi de refulare – şi asta este partea de complicaţie inevitabilă a raportului modernilor cu tradiţia.

(fragment din conferința susținută în cadrul Conferințelor Dilema veche, pe 17 octombrie 2020)

Foto: wikimedia commons

Mai multe