Niște zombi(e)
Ar fi fost frumos şi logic ca dulcea noastră limbă să nu reteze tocmai e-ul de final de la zombie. Pentru că zombie a ortografiat Romero (care este tăticul lor) şi pentru că zombi au ortografiat Lucio Fulci şi Bruno Mattei (care i-au pervertit într-un mumbo-jumbo italo-misticaloid şi fără creieri). Dar odată ce zombie nu au mai fost doar ai lui George A. Romero şi ai unei mîini entuziaste de regizori fără ştaif de Oscar şi box-office, iar mainstream-ul i-a mîncat cu fulgi cu tot (de la primul Resident Evil încoace, via 28 Days Later, şi pînă la canibalizarea totală într-un mediu TV, odată cu The Walking Dead al lui Frank Darabont şi cu Dead Set-ul britanic), ce mai contează filiaţia lingvistică… Mai ales acum, cînd poate ar trebui să ne impacientăm (degeaba) din pricina tineretului care se duce la cinema şi plăteşte bani de bilet (sau download-ează ilegal, rănind sărmanele finanţe ale Hollywood-ului) ca să fie înconjurat de moarte şi de idoli deja morţi.
Zombie sînt pe val şi împart lumina reflectoarelor cu vechii lor colegi de breaslă, vampirii şi vîrcolacii. Tineretul femeiesc şi fanii Lady Gaga suspină după Twilight-urile care nu se mai termină şi după vîrcolaci cu piepturi musculoase şi epilate. Se suspină şi la True Blood, şi la Vampire Chronicles, şi la tot ce înseamnă amestecuri regurgitate de vîrcolaci şi vampiri, în care pornachele softcorizat de mîna a doua acoperă cu greu stupiditatea abisală a textului, contextului şi personajelor. Dar nu trebuie să ne impacientăm. Nu din cauza cărţilor lui Stephenie Meyer şi a filmelor rezultate din ele. La urma urmei, ce poate fi mai reconfortant decît mesajul fundamental creştin din saga Bellei: nu contează pe cine iubeşti, fie el ne-mort sau schimbător în bestie păroasă; tot ce contează este să ajungi la altar cu himenul intact! Nici True Blood nu este blamabil. Cel puţin nu în contextul în care cealaltă scuză majoră pentru nudităţi frontale şi libidinoşenie dezbrăcată de „licenţiozitate“ este Antichitatea greco-romană. Doar nu vreţi să trăim într-un TV, înconjuraţi de o puzderie de peplumuri serializate şi sexualizate, nu?
Culmea culmilor, dintre toate avatarurile monştrilor clasici, zombie-ul este singurul care nu şi-a prostituat nici menirea, nici miza. Singurul monstru creat de şi pentru cinema (diferenţele dintre un zombie romeronian şi unul rezultat din Voodoo sînt cel puţin la fel de mari ca cele dintre un vampir şi un vîrcolac), mortul viu şi ambulant, lipsit de vreun fel de intelect, mereu flămînd după carne proaspătă, a fost şi rămîne cea mai sumbră şi adîncă reflecţie a noastră. They are us! După cum exclama cineva în Day of the Dead (George A. Romero, 1985), ei sîntem noi, copiii realităţilor corporat-capitaliste, îndobitociţi spre consum decelerat şi spre paranoia securitară, lipsiţi de orice putere politică reală.
Entertain-izarea zombilor, pusă în practică de Hollywood, nu a reuşit, paradoxal, să îi îmblînzească: nefiind nici obiecte sexuale (ca vampirii şi, pînă la un anumit punct, vîrcolacii), nici purtători ai animalităţii intrinseci naturii umane (vîrcolacii), nici creaţii de laborator (ca monstrul lui Frankenstein şi toţi cyborgii care i-au urmat), zombie au rămas, mulţi, putrezi şi feroci, ultimele vehicole de sens ale cinematografiei horror. Puterea lor nu stă nici în viteză (în filmele bune nu o să vedeţi zombie alergînd pentru că e cam greu să fugi cînd eşti o masă de cărnuri putrede, nu?), nici în creieri (pe care nu îi au în stare de funcţionare şi pe care nu îi consumă decît ocazional). Nu au alergii la arsenalul creştin de ape sfinţite şi crucifixuri. Umblă ziua şi umblă şi noaptea. Sînt deja morţi, deci aproape invulnerabili. Nu îi pot opri decît gloanţele în capete sau bombele. Morţii-vii au cea mai sinistră dintre puterile cu care natura şi-a înzestrat creaţiile: numărul. Zombie sînt mulţi şi flămînzi. Nu pot fugi, nu pot elabora capcane. Dar fuga este inutilă. Sînt pretutindeni. Şi pe măsură ce devenim din ce în ce mai mulţi, mai flămînzi şi mai proşti… zombie sîntem noi.
Cristi Mărculescu este critic de film.