Niște orășeni

M-am mutat la țară datorită pandemiei. În satul bunicilor mei din „Oltenia de sub munte” – de unde am și coordonat acest Dosar –, trăim acum mai mulți orășeni care, de mai bine de o jumătate de an, ducem o cu totul altă viață decît „anul trecut, pe vremea asta”. Motiv pentru care, în ultimele două anotimpuri, ne-am implicat împreună într-un proiect prin care încurajăm, sprijinim și ghidăm și pe alții s-o facă. „Niște orășeni” se numește proiectul nostru. E la început, dar va crește și va inspira și pe alții. Așa cum și noi am fost la rîndul nostru inspirați de cei care s-au mutat de mai multă vreme la țară, permanent sau doar temporar.

Rețelele sociale sînt pline de comunitățile de neorurali – termenul care îi definește pe acești încă orășeni, dar care vor deveni, cel puțin o parte dintre ei, prima generație de „țărani altfel”.

Retragerea, mutatul, relocarea sau migrarea la țară par să fie, după munca în străinătate, cel mai important fenomen social al momentului în această țară industrializată forțat, cu populații strămutate în grabă, în anii ʼ50-ʼ70, în orașele construite ca niște colonii în jurul unor șantiere, fabrici și uzine vîndute, după ʼ89, la fier vechi. Gîndite prost odată și conduse acum de oameni fără viziune, orașele și-au atins limita locuirii: poluate, aglomerate, cu infrastructură învechită, oferind o slabă calitate a vieții, fiind un major factor de stres, îmbolnăvire și insatisfacție personală. Downshifting 2.0

Cine sînt neoruralii? Pensionari care vor să-și trăiască bătrînețea în liniște, întorși poate chiar în satele de baștină, unde oricum aveau o a doua casă. Adulți aflați la jumătatea vieții, născuți la țară, dar plecați în tinerețe să lucreze la oraș sau, mai nou, în străinătate, de unde s-au întors și, cu banii puși deoparte, și-au ridicat o casă ori au renovat una veche. Tineri sau mai puțin tineri crescuți la oraș, atrași de satul (stră)bunicilor ori cuceriți de farmecul unei zone rurale descoperite întîmplător. Corporatiști ajunși la capătul toleranței sau chiar al puterilor după ce, o vreme, au dus un ritm de viață alert și agitat, marcat de rutina programelor lungi de lucru la birou și de presiunea permanentă a deadline-ului. Străini care au găsit la noi în țară aspecte de viață, cultură și natură pierdute definitiv ori compromise de civilizația urbană occidentală.

Pentru unii, mutatul la țară a fost, multă vreme, un plan; pentru alții, pandemia a fost imboldul necesar. Tehnologia este un factor esențial: distanțele s-au redus pînă la simbolic datorită Internetului, informațiile sînt accesibile oricînd și oriunde te-ai afla, iar telemunca este tot mai răspîndită, cu atît mai mult în această perioadă. (Eu însumi scriu acest Argument pe un laptop, seara în grădină, în țîrîitul greierilor, folosind Internetul prin datele telefonului mobil, la 300 de kilometri de redacția revistei.)  De altfel, freelancing-ul și „munca de la distanță” definesc tot mai mult statutul profesional în această epocă post-industrială.

Ce caută oamenii retrași/mutați/migrați la țară? O viață mai tihnită, mai ieftină și mai simplă, „fără ceas”, departe de agitația și zarva orașului, aproape de natură și cu hrană sănătoasă, poate chiar cultivată cu propriile mîini. O viață mai bună.

Ilustrație de Ion BARBU