Nişa amintirilor

19 martie 2009   Tema săptămînii

"Pe vremuri mergeam la băi" " povesteşte Marian Nicolae, pensionar, fost electrician la Uzinele Semănătoarea. Era prin ’77 cînd viaţa se zbuciuma într-însul de nelinişte şi dorinţe, iar el o lua ca atare. Fără prea multe probleme ideologice, astea au venit mai tîrziu, abia după Revoluţie. Înainte era greu, n-o să zică niciodată că nu, dar era un fel de viaţă care te întărea. Era pentru supravieţuitori. Nu ca acum, cînd îţi iei carne de la magazin, fără nici un fel de complicaţie. Atunci, pentru un kil se elabora o întreagă schemă, se puneau în funcţiune rotiţe şi relaţii. Şi fostul electrician mută cu tărie de caracter un nebun, retezînd în diagonală un pion al amicului. Amicul e niţel mai în vîrstă, îl cheamă Gheorghe şi pe vremuri a fost diriginte la Poştă. Acum iese cînd şi cînd în Cişmigiu, la o partidă de şah. Pe atunci trebuia, într-adevăr, să te descurci. Iar asta îţi ocupa majoritatea timpului. Problemele tale cele mai acute erau mîncarea şi să nu intri în conflicte. Niciodată nu ştiai cu cine puteai să te pui rău, aşa că cel mai bine era să mergi pe burtă. Adică să nu-ţi faci prieteni prea buni, ca să-i eviţi pe cei care puteau deveni dintre cei răi. Te căsătoreai ca să pleci de-acasă şi să faci în sfîrşit ce vrei. "Ce vrei", dar doar în limitele permisivităţii sistemului. Distracţiile erau programate. Nu exista spontaneitate pentru că pîrghiile spontaneităţii erau interzise. În afara sărbătorilor religioase sau a celor tradiţionale, micile distracţii de zi cu zi erau puse într-un soi de schemă. De exemplu, în timpul săptămînii, sîmbătă seara, la 10 noaptea, erau Studio X la bulgari, filme poliţiste cu Sherlock Holmes şi "Agata Cristi". Făceau friptura de porc cu sos de roşii. Pînă şi alimentele şi le drămuiau în funcţie de distracţii. Ca să aibă ce pune pe masă cînd le era lumea cît de cît dragă. La restaurant nu prea ieşeau. Adică în comunism, dacă omul "normal" n-avea un motiv serios să ia masa în oraş (nuntă, zi de naştere sau înmormîntare), bătea la ochi. Mai mult, în ultimii ani, Ceauşescu dăduse chiar un ordin să se scoată pînă şi perdelele de la geamurile restaurantelor, ca să-i vadă tot poporul pe "trîntorii" care pierd vremea în huzur capitalist. Vara erau deschise cîteva terase, în centrul oraşului unde mai ieşeau pentru cico sau bere proastă, acompaniată uneori (cînd era să fie) de mititei pe cartoane îmbibate într-un soi de sos de muştar. Asta se mînca de obicei şi cînd mergeau la Grădina Zoologică. Erau acolo nişte dughene de tablă roşie unde se preparau mititei şi cîrnaţi pe grătar. Mai ales cei care au copii îşi mai amintesc. Dacă nu era Zoo, era Herăstrăul. Acolo trebuia de multe ori să iei apă de acasă, la termos, că în parc nu găseai mare lucru. Mai ales în ultimii ani, la terase existau doar apă Borsec, chelneriţe prăfuite şi muşte. Ca să-i mai distreze, copiilor le cumpărau discuri Electrecord cu piese de teatru sau poveşti. Îi mai trimiteau şi prin tabere, dar majoritatea timpului îi lăsau să bată mingea prin faţa blocului. Şi era bine. Mai sigur ca acum. (Iar aici începe printre şahiştii din Cişmigiu o întreagă discuţie despre cît de rău ne este nouă acum, în comparaţie…: pe atunci tinerii abia dacă puneau ţigara în gură " nici n-aveau, ce e drept, dar exista o doză mai mare de bun-simţ. Azi? Toţi se droghează şi li se pare chiar că e la modă s-o facă. Înainte tinerele erau îmbrăcate decent, nu se fardau decît foarte tîrziu, azi le vezi pe fîţele astea de 10 ani cu buricul gol şi cu ruj pe buze. Înainte se distrau decent, adică, azi e vorba doar despre sex, alcool, droguri şi violenţă.) Adulţii? Mi se repetă " nu puteai ieşi din casă doar aşa: că vezi tu ce faci după aia. Se mai adunau pe la casele celor care aveau video şi se uitau la cîte un film. Duminica (sîmbăta era zi lucrătoare), dacă aveau noroc să aibă benzină sau ziua să le coincidă cu numărul de înmatriculare al maşinii, ieşeau niţel din Bucureşti. De două ori pe an mergeau în concediu. La mare sau la munte. Nu ca acum, cînd n-au mai ieşit de ani buni din Bucureşti. Altfel, jucau şah cu vecinii, mai ieşeau la cîte un meci pe stadion, mai reparau ce era de reparat prin casă. Ce se întîmpla însă iarna? Cînd frigul nu-ţi permitea să ieşi la plimbare, terasele dispăreau, iar cele cîteva cafenele din centrul oraşului erau foarte scumpe şi nu chiar pentru oricine. "Pe timp de iarnă ne strîngeam cu toţii într-o singură cameră, în sufragerie, că era cea mai apropiată de bucătărie, ca să ne încălzim de la aragaz. Distracţiile? Nu prea existau. Puteai să mergi la teatru sau la film, dar cam atît, iar aici te gîndeai de mai multe ori înainte să faci pasul înspre îngheţul suprem. Două ore cel puţin, să stai în scaun, într-o sală încălzită doar de respiraţia spectatorilor?!" Florin Dobrescu, fost profesor de matematică, pensionar, îşi aminteşte de tinerii de pe atunci: încropeau şi ei distracţiile, dacă nu în oraş, mai mult pe la cîte unul pe-acasă, unul care avea magnetofon sau pick-up, pentru că discoteci nu erau. Era Căminul Cultural, însă prea rar frecventat ca să se poată spune că era un centru al distracţiei. Se plimbau, se îndrăgosteau şi-şi întemeiau o casă cît mai repede. Nici sexul nu era o distracţie prea la îndemînă. Riscai mult, fără metodele de protecţie. Dacă fata rămînea însărcinată, nu prea avea ce face. Decît un avort ilegal (şi foarte periculos), multe preferau să aibă copiii (de asta şi boom-ul natalităţii din acea perioadă) în detrimentul unei cariere " care, de altfel, nici nu prea intra în calcule: ce carieră puteai să faci în acele vremuri? Orice distracţie era mai mult imaginată " conchide bătrînul profesor " după cum imaginată este şi sintagma "era mai bine pe atunci". Dascălul arată înspre un grup de şahişti nostalgici, şi-mi spune că ei vorbesc doar aşa, dintr-o nişă a amintirilor. "Nu pot accepta că şi-au irosit tinereţea şi atunci au creat această breşă pe care au mobilat-o cu amintiri frumoase despre cît de bine le-a fost lor de fapt."

Mai multe