„Nimicurile“ unei ţări

Serviciu, program, şcoală, copii, prînz, teme, curăţenie, cina, serviciu, bani, probleme, masă, chirie, teme, curăţenie, rată, serviciu, şedinţă, bani, benzină, reparaţii, taxe, facturi... Tăvălugul de fiecare zi, al fiecăruia. Taxe, greve, accidente, corupţi, scandal, interese, alegeri, presiuni, manifestaţii, calamităţi, ameninţări, relaţii, buget, obligaţii, resurse, nevoi, taxe, interese... Zbaterea cotidiană a unei ţări.

Undeva, la sfîrşitul unei zile, al unei luni, al unui an, vine o vreme în care „tragem linie dedesubt şi facem socoteala“ (Apud Marin Sorescu, Contabilitate): pentru ce-am luptat? Ce-am realizat de fapt? Cine mai sîntem? Ce-nseamnă mîine? România se află pe primele locuri în Europa din punct de vedere al deprivării materiale severe. Pentru jumătate dintre oamenii acestei patrii, a avea ce pune pe masă copiilor în fiecare zi, a avea banii pentru căldură, pentru hainele strict necesare, pentru plata facturilor la utilităţi reprezintă obiectivul final şi maxima realizare. Acest efort de supravieţuire epuizează, înrăieşte, nu mai lasă loc pentru nimic.

Unu din patru tineri nu are serviciu. Pentru fiecare a doua familie cu tineri în casă, cel puţin un copil major vine periodic şi cere bani de buzunar părinţilor lui, crescînd povara de fiecare zi. Pentru o mare parte dintre tineri, banii, cît de puţini, cu care să contribuie minim la propria existenţă sînt principala preocupare. Majoritatea tinerilor amînă cît pot de mult visul familiei personale, al unui copil, al unei locuinţe. Rata căsătoriilor e în declin. Natalitatea – de asemenea. Banii... Pentru azi. Pentru acum. Unu din cinci adolescenţi abandonează şcoala. Din lipsa de interes, din lipsa de perspective, din lipsa de bani. Cei 42 de lei pe lună pe care i-ar putea primi de la stat sînt o batjocură, pentru el, pentru familia lui. Iar şansele de a se angaja undeva cu liceul, mai ales dacă nu ia BAC-ul (pentru că e aproape analfabet după o mulţime de ani de şcoală) sînt minime. Mai bine pleacă...

Aproape trei milioane de români sînt plecaţi să muncească în afara graniţelor (conform Organizaţiei Mondiale pentru Migraţie). În ultimii doi ani, ponderea tinerilor sub 20 de ani, care emigrează, a crescut alarmant. În aproape fiecare gospodărie există cineva plecat departe, cineva printre străini, cineva de la care se aşteaptă veşti. Uneori, şi bani. Opt sute de mii de copii (aproape jumătate de Bucureşti) plîng cel puţin o dată pe săptămînă de dorul unui părinte plecat. După bani... Trei milioane de bătrîni se roagă zilnic pentru copiii lor din străinătate: să fie sănătoşi, să se realizeze şi, poate, să se-ntoarcă... În satele îmbătrînite ale României, în casele încă neracordate la utilităţi, zîmbesc din fotografii copiii care-n urmă cu zece-cincisprezece ani umpleau strada. Acum e o linişte nefirească. Nici ei, nici copiii pe care i-au avut între timp nu mai sînt în ţară. Rar, pe la porţi se vorbeşte de Spania, de Irlanda, de Anglia şi de-care-a-lu-cine s-a dus în Italia să îngrijească vreun bătrîn. Ai noştri bătrîni nu mai pot aşteapta decît veşti...

Şi se îngrijesc singuri, cum pot. În ultimii cinci ani, au emigrat în medie patru mii de cadre medicale anual (datele statistice prezentate se bazează pe informaţiile publice prezentate de INSSE, EUROSTAT, OIM, BNR, Ministerul de Finanţe). Zece mii de paturi au fost reduse din sistemul medical public. Medicamentele s-au scumpit. România se află pe penultimul loc din Europa din punct de vedere al salarizării şi al protecţiei sociale. Pentru sănătate nu sînt bani. Doamne fereşte de vreo boală! Noroc că cei plecaţi mai trimit acasă bani! În 2011, emigranţii au trimis în ţară aproape patru miliarde de dolari, dublu cît bugetul sănătăţii! Dar sumele trimise sînt tot mai mici în fiecare an. E criză peste tot! Şi mulţi dintre cei plecaţi încep să nu mai aibă cui trimite...

În România, o carte costă un procent din salariul mediu. Un bilet la teatru – două procente. În majoritatea oraşelor din ţară, cinematografele s-au desfiinţat. Intrarea la un spectacol echivalează cu pîinea pe o lună întreagă. La televizor... tineri frumoşi cîntăreţi, dansatori, manechine, politicieni. O lume iluzorie a succesului. Opt din zece români nu pot trăi cinstit în această ţară. Nouă din zece artişti nu pot supravieţui din arta pe care o îmbrăţişează. România este pe ultimul loc în Europa din punct de vedere al investiţiilor în cultură şi pe acelaşi ultim loc din punct de vedere al veniturilor artiştilor români. Se cîştigă mai bine cerşind în Trafalgar Square, decît cîntînd în Filarmonica Română. Dar pentru cultură nu sînt bani...

Alocaţia bugetară pentru un copil este de 9 euro. De zece ori mai mică decît pentru un cîine vagabond. De patruzeci de ori mai mică decît pentru un deţinut. O treime dintre angajaţii statului lucrează în administraţie. Un alt sfert dintre angajaţii publici lucrează în instituţii de apărare, informaţii şi control. De unde bani?

Pe micul ecran se perindă: taxe, greve, accidente, Suleiman Magnificul, corupţi, scandal, interese, politicieni, Dansez pentru tine, alegeri, presiuni, manifestaţii, calamităţi, nevoi, taxe, interese... sînt încă cetăţean al acestei patrii! Mă opresc. Privesc în jur. Trag linie şi fac adunarea: cîţiva oameni... Te iubesc, fiica mea! Mulţumesc, om drag, că îmi eşti alături! Te îmbrăţişez, Mamă!

Ana Bulai este sociolog.