Nimicurile sau neantul îmblînzit
Angoasaţi de spectrul nimicului absolut şi de chipurile sale – negaţia tăioasă, nimicul anihilant, neantul devorator –, riscăm să pierdem din vedere beneficiile unui „nimic“ relativ, cumsecade şi folositor. Merită să amintim cîteva ipostaze onorabile ale acestuia din urmă.
Nimicul este, înainte de toate, o premisă a creaţiei: în mod activ, ca materie primă a „creaţiei din nimic“, fie că vorbim de vid cosmic sau de pămînt; şi pasiv, ca receptacul generos care găzduieşte lumea, ca absenţă binevoitoare care face loc creaţiei.
În ipostaza de vid, de gol, nimicul e precursorul şi latenţa conţinutului. „Umplerea“, în toate ipostazele ei – a neantului cu lumea, a liniştii unei săli de concerte cu acordurile muzicii, a unei cupe cu vinul – nu ar fi cu putinţă fără nimicul, vidul, golul prealabil. Nimicul se înscrie aici în orizontul posibilului, al disponibilităţii şi aşteptării active. În plus, lumea fără goluri, fără lacune, ar fi un monolit parmenidian, un continuum fix, imobil, identificabil, în cele din urmă, cu neantul însuşi. Una fără alta, neantul şi existenţa ar fi indiscernabile, ca noaptea fără zi.
Vorbind de forme, volume şi conţinuturi, nimicul are un rol delimitant şi definitor: conturul care permite unui obiect să fie perceput ca atare – ca formă distinctă, delimitată de fundal, decupată din context – este limita, întîlnirea dintre obiect şi aerul, golul, nimicul, altfel spus, din jurul său.
O altă ipostază a nimicului este şpanul, reziduul, materia sacrificată, transformată în nimic pentru a da naştere unui obiect, ca în cazul unei sculpturi „extrase“ din blocul inert de materie brută.
Ar mai fi nimicul ca excipient, ca materie pasivă, secundară, care permite principiului activ, componentei principale, să funcţioneze, să folosească sau să placă. Nimicul e aici solventul care asigură diluţia propice utilizării: îndoi cu apă, dizolvi, dozezi, diluezi un pigment, o esenţă sau o aromă, pentru a o putea utiliza. În raport cu substanţa diluată, diluantul e o formă relativă de nimic. Apa e nimicul vinului, diluantul e nimicul pigmenţilor, amidonul inert, excipientul din compoziţia unei pastile, e „nimic“ faţă de substanţa activă a medicamentului.
Dacă nimicul preexistă sau se constituie pur şi simplu, faţă de obiectul pe care îl găzduieşte sau defineşte, nimicurile sînt fabricate de om. Mulţimea nimicurilor e populată de entităţi subiective, alese şi numite de noi, cu afectuoasă modestie, ca atare. De aici fac parte nimicurile care pasionează, preocupă, motivează, bucură, apucăturile, tabieturile, obiectele maniilor, fetişurilor şi colecţiilor de tot felul.
Dar cum de pot stîrni nimicurile pasiuni şi afecte? Pesemne că voluptatea îndeletnicirii cu nimicuri împărtăşeşte ceva din frisonul jocului cu focul, al căderii în gol, cu fiorul abisal al confruntării cu un monstru: neantul. Nimicurile sînt, în cele din urmă, neant dresat, luat în grijă, sînt nimic domesticit, transformat în pet, în animal de companie. Dacă Dumnezeu a creat lumea din nimic, omul construieşte universuri întregi din nimicuri, într-un efort zadarnic de a îmblînzi neantul.