„Nimic nu este întîmplător“

9 februarie 2016   Tema săptămînii

Întîmplarea şi perechea ei antagonică, necesitatea, au dat bătăi de cap în decursul timpului mai cu seamă filozofilor. Din cercurile savante au făcut o escală printre muritorii de rînd doar vreo jumătate de veac în Uniunea Sovietică şi în ţările cuprinse în aria ei de hegemonie.

Repetată la nesfîrşit cu variaţii minime, propoziţia simplă „(nimic) nu este întîmplător“ nu a fost deloc o banalitate, un topos ca atîtea altele al limbii de lemn, ci chintesenţa unei ideologii şi a unei mentalităţi – culmea! – de clasă. Sintagma a aparţinut, într-adevăr, exclusiv depozitarilor puterii comuniste, mari sau mici, şi a fost folosită cu precădere în necontenita lor luptă cu „duşmanii poporului“. Pentru activiştii Partidului şi pentru ofiţerii din Securitatea statului a fost o armă de-a dreptul miraculoasă, pentru că – aşa cum proclamau sus şi tare sau doar lăsau să se înţeleagă – le îngăduia să identifice inamicul fără greş, dincolo de vălul înşelător al aparenţelor. Acest scut protector al adversarilor, alcătuit din fenomene aleatorii, derutante pentru ochiul comun, trebuia neapărat străpuns pentru a ajunge la esenţa nemişcătoare a individului, singura dătătoare de seamă pentru intenţiile şi faptele sale. Este de bănuit că aceşti „ingineri al sufletelor“, prin definiţie „materialişti“, nu au realizat niciodată cît de apropiaţi a fost prin demersul lor gnoseologic de Platon, mult hulitul „idealist“ din Atena antică.

Prezumţia de vinovăţie a fost omniprezentă nu numai în lagărul socialist, ci, probabil, în toate regimurile totalitare. Unei gospodine din al Treilea Reich, de pildă, nu i s-a părut întîmplător faptul că vecinul i-a răspuns la salutul oficial „Heil Hitler!“ cu un „Guten Tag!“ şi, fără să stea prea mult pe gînduri, l-a dat pe mîna Gestapoului.

Asemenea interpretări au fost monedă curentă şi în Răsăritul stalinist. Anchetele, care au umplut lagărele şi puşcăriile din patria-mumă a comunismului şi din ţările aservite ei, s au desfăşurat – după cum mărturisesc la tot pasul actele din arhivă – după un tipic mai degrabă metafizic, decît obiectiv factual. Întrucît analiza datelor concrete s-a manifestat din capul locului ca impediment major pentru încadrarea operativă a suspecţilor în categoria „uneltitorilor împotriva orînduirii socialiste“, ea a fost înlocuită cu deducţii incriminatoare sumare şi arbitrare. Ele nu au fost lăsate la libera inspiraţie a organelor de supraveghere şi represiune, ci s-au bazat pe un eşafodaj teoretic indestructibil, pus la dispoziţie, evident, tot de marxism-leninism.

Oricîte degradări şi pervertiri a suferit această învăţătură, autointitulată „materialism dialectic şi istoric“, în mersul ei descendent de la părinţii fondatori la mărunţii teoreticieni şi de aici la cei mandataţi să o transpună în practică, cîteva idei obsesive au efectuat parcursul fără mutilări ireversibile. Una dintre ele, anume problema hazardului şi a relaţiei sale cu necesitatea, a străbătut ca un fir roşu universul amintit. Cum se poate însă lesne presupune, aceeaşi chestiune a fost abordată în mod diferit în funcţie de palier, deoarece nevoile şi mijloacele intelectuale şi practice ale marilor gînditori au fost altele decît ale armatei de executanţi. Indiferent cît de precar a fost gradul de instrucţie al acestora din urmă, obişnuiţi să judece schematic, în conformitate cu „Cursul scurt“ de marxism-leninism al lui I.V. Stalin, nu încape îndoială că şi ei au priceput mai mult sau mai puţin nebulos cît de nociv este hazardul pentru cunoaşterea naturii adevărate a oamenilor şi a lucrurilor. Pentru cadrele puterii comuniste cu rosturi practice în lumea fenomenală, la a cărei schimbare au lucrat cu îndîrjire, a fost, prin urmare, cît se poate de normal să fixeze întîmplarea ca una dintre ţintele de căpătîi ale asalturilor lor. Pentru atingerea acestui obiectiv le-au stat la îndemînă tot concepţia şi metodele aceluiaşi „materialism dialectic şi istoric“, decretat ca infailibil ştiinţific. Pînă la prefacerea lui în ideologie de stat sacrosanctă în Răsăritul comunist nu a mai fost decît un pas. Din această marotă, prin care marxişti-leniniştii s-au definit ca singurii deţinători ai adevărului, a derivat şi convingerea că doar ei au explicat fără cusur statutul ontologic al hazardului şi raportul său cu necesitatea. Deşi au clamat biruinţa exclusivă cu atîta hotărîre, introducerea soluţiei marxiste în şirul rezolvărilor similare relativizează considerabil mult trîmbiţata izbîndă.

Dacă ştiinţa nu este în ultimă instanţă altceva decît un ansamblu de cunoştinţe organizate, se înţelege lesne de ce întîmplarea s-a sustras şi se sustrage tocmai prin caracterul ei excepţional tentativelor de înregimentare în sistem. Or, savanţii, indiferent de domeniul activităţii lor, nu pot lucra decît sub egida regulilor universale, care exclud prin însăşi natura lor factorul aleatoriu.

Notoriu în această privinţă este cazul lui Carl Linné (1707-1778), care a întocmit, în monumentala sa Systema Naturae, cea dintîi clasificare sistematică a plantelor şi animalelor. Bătaie de cap i au dat însă cîteva arătări ciudate din bestiariile medievale, precum inorogul, grifonul etc. Cel dintîi se încadra, de exemplu, prin conformaţia membrelor inferioare, în grupa monocopitatelor, dar cornul din frunte îl plasa printre cornute. Pentru aceste creaturi hibride, de a căror existenţă reală învăţatul suedez se pare că nu s-a îndoit, a deschis o rubrică specială, intitulată Paradoxa Naturae.

Din păcate, această soluţie facilă şi, astăzi, amuzantă, salvatoare a taxinomiei sale, nu rezolvă situaţiile, infinit mai numeroase, în care necesitatea şi întîmplarea sînt amestecate în chip organic. A fost rîndul filozofilor să se pronunţe.

A deschis drumul olandezul de origine sefardă Baruch Spinoza (1632-1677), care socotea că un fenomen este clasat ca aleatoriu din cauza imperfecţiunii cunoştinţelor noastre şi că aprofundarea lor conduce obligatoriu la suprimarea întîmplării ca atare. În veacul următor, baronul D’Holbach (1723-1789) a mers în aceeaşi direcţie, dar a călcat mai apăsat: „Noi îi atribuim hazardului toate efectele a căror legătură cu cauzele lor nu o vedem. Aşadar, folosim cuvîntul hazard pentru a ascunde neştiinţa noastră cu privire la cauzele naturale care produc efectele (…); nu există nici hazard, nici ceva neprevăzut în această natură, unde nu există efect fără cauză suficientă şi unde toate cauzele acţionează pe baza unor legi fixe (…)“. Şi societatea se află sub acelaşi regim imuabil: „Necesitatea, care conduce mişcările lumii fizice, conduce şi mişcările lumii morale, în care totul este deci supus fatalităţii. (…) Prea multă acreală în bila unui fanatic, un sînge prea înfierbîntat în inima unui cuceritor, o digestie grea în stomacul unui monarh, un capriciu care trece prin mintea unei femei sînt cauze suficiente pentru a face să se producă războaie“.

Deşi juste în teorie, exigenţele formulate de cei doi filozofi pentru anihilarea buclucaşei întîmplări din jocul cunoaşterii savante au rămas pînă în zilele noastre doar deziderate, în ciuda acumulărilor uriaşe de informaţii şi a dezvoltării uimitoare a capacităţii de prelucrare a datelor cu mijloace tehnice moderne.

Pentru această situaţie stă mărturie, între altele, neputinţa verificată a corifeilor economiei mondiale – a căror atribuţie primordială este tocmai să prognozeze! – de a anticipa măcar marile desfăşurări din aria specialităţii lor de felul crizelor globale.

Dar nu numai viitorul se dovedeşte impredictibil din cauza mulţimii elementelor insesizabile sau aleatorii, oricum incalculabile, ci şi trecutul, a cărui luare la cunoştinţă „aşa cum a fost de fapt“ (L. Ranke) este obstrucţionată de aceleaşi „imponderabile“. Paradoxal, această stare de lucruri a sporit masiv criteriile de selecţie a elementelor considerate esenţiale, ceea ce a deschis larg poarta interpretărilor subiective, ocazional arbitrare şi i-a transformat, în consecinţă, pe profesioniştii domeniului în veritabili „profeţi ai trecutului“. Samuel Butler, un bun cunoscător al breslei lor, nu s-a sfiit să conchidă, cu umorul naţiei sale britanice: „Deşi este atotputernic, Dumnezeu nu poate schimba trecutul. De aceea i-a creat pe istorici (…)“.

Problematica cuplului necesitate-în­tîm­plare a fost abordată de pe un fundament conceptual incontestabil mai solid şi mai elaborat de G.W.F. Hegel (1770-1831). Încadrate în concepţia sa dialectică, adică a luptei contrariilor, cea dintîi categorie se defineşte prin „raportarea exclusiv la sine, fără condiţionare externă“, în timp ce contingentul este accesoriu, „care poate să fie sau să nu fie, care poate să fie aşa sau altfel“. De exemplu, în raport cu necesitatea internă a dezvoltării plantelor, condiţiile atmosferice sînt fenomene întîmplătoare.

Această disjuncţie de mare profunzime reflexivă nu a scos însă cunoaşterea din impasul practic la care o condamna întîmplarea, care a continuat să zburde la fel de liber şi de capricios.

Să controleze hazardul nu a fost în stare nici Karl Marx (1818-1883), deşi a pretins că, înlocuind idealismul dialectic hegelian cu unul materialist, poate interpreta prin legi interne, eminamente necesare, evoluţia umanităţii şi, dat fiind caracterul ştiinţific al metodei adoptate, îi poate prevedea şi viitorul, negreşit comunist. În religia seculară pe care a fondat-o, necesitatea obiectivă a fost destinată să domnească tot atît de autoritar ca şi antica Ananke/Necessitas, care hotăra nu numai destinul muritorilor, ci şi pe cel al zeilor.

Cu dispreţ suveran faţă de hazard, Lenin şi Stalin au făcut din „legitatea“ (zakonomernost’) marxistă punctul de miră al ideologiei comuniste, temelia de nezdruncinat a planificărilor de tot felul, de la economie la făurirea „omului de tip nou“.

Un crîmpei din acest determinism fanatic a poposit şi în minţile slujbaşilor Partidului Comunist de la noi, care, militanţi cu oroare de relativitatea lucrurilor, au crezut sau au simulat doar convingerea că „nimic nu este întîmplător“.

Virgil Ciocîltan este cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga“ al Academiei Române.

Mai multe