Nimic nou pe frontul de Est
- despre continuitatea autoritară şi utilitatea resetării -
De curînd, Rusia a intrat în febra preelectorală, iar în relaţia Bucureşti-Moscova s-a consumat un nou episod tensionat. Aşadar, este un moment oportun să aruncăm o privire în „bucătăria internă” a vecinului de la răsărit şi să medităm asupra relaţiilor ruso-române în contextul obiectivelor de politică externă a României.
Incertitudinea autoritară
Una dintre trăsăturile definitorii ale regimurilor democratice sînt alegerile. Un vot popular liber exprimat rezervă o doză de incertitudine cu privire la cîştigătorul scrutinului. Rusia se apropie rapid de un megaciclu electoral, compus din alegeri parlamentare (decembrie 2011) şi prezidenţiale (martie 2012). Elemente de suspans sînt prezente în procesul preelectoral din Rusia. Aparent ele sînt semne ale democratizării. Însă o privire mai atentă dezvăluie natura autoritară a incertitudinii din Rusia.
Întrebarea care provoacă nelinişte este dacă revine Vladimir Putin la preşedinţie sau Dmitri Medvedev va candida pentru un nou mandat? Aproape orice declaraţie publică este privită actualmente în Rusia prin prisma „Putin sau Medvedev“. Dacă eşti la Moscova în aceste zile poţi să mergi la show-ul cu aromă politică unde reprezentantele sexului frumos îşi rup maiouri în două pentru Putin sau, alternativ, să frecventezi „lecţii“ de cum să renunţi la berea oferită gratis de simpatizante sumar îmbrăcate ale preşedintelui Medvedev. Politicieni, oameni de afaceri sau formatori de opinie hrănesc suspansul, exprimîndu-se în favoarea unuia din cei doi piloni ai tandemului. Astfel, se creează impresia existenţei unei alegeri. Simplificat, aceasta se reduce la întrebarea: Îţi doreşti un lider erodat al cărui discurs despre realizările deceniului stabilităţii readuc în memorie stagnarea brejnevistă, sau un conducător tînăr, care stăpîneşte gadget-uri şi promite modernizarea statului? Dar întrebarea ascunde o falsă dilemă, cel puţin atît timp cît Vladimir Putin rămîne custode al sistemului politic edificat din 2000 încoace.
Premierul rus a sugerat recent că, după alegerile din primăvară, mediul politic va trebui „curăţat“. Aşa cum garantul tandemocraţei nu dă semne că ar fi dispus să lase pe altcineva să facă ordine post-electorală, este mai puţin relevant dacă va continua preşedintele Medvedev. În 2004, Vladimir Putin s-a prezentat la alegerile prezidenţiale ca un actor politic autonom care a reuşit să se debaraseze de oamenii „familiei Elţîn“ şi să planteze persoane loiale în funcţii-cheie din stat. Afacerea Yukos a servit drept dovadă a emancipării şi preeminenţei lui Putin în sistem. La încheierea primului mandat, preşedintele Medvedev este preponderent înconjurat de oamenii lui Putin şi activează în sistemul de coordonate creionat de predecesorul său. Aşadar, nu este o surpriză faptul că alegerea de a candida nu îi aparţine exclusiv lui Medvedev. Premierul rus a fost foarte explicit în această privinţă – „ne vom aşeza şi vom decide împreună“. Este de neimaginat că cel nominalizat va eşua. Deci „alegerea“ se va face în spatele uşilor închise. Cetăţenii vor avea eventual rolul de a legitima la urne decizia luată în urma unui proces netransparent. Misterul cu privire la spaţiul temporar în care va avea loc „întîlnirea de taină“ şi, evident, rezultatul acesteia alimentează incertitudinea autoritară în Rusia.
Modernizarea supravegheată
Soluţia la incertitudinea autoritară ar fi modernizarea politică a Rusiei. Modernizarea ar elimina dubiile cu privire la regulile potrivit cărora se desfăşoară competiţia politică, inclusiv tranziţia de putere, şi ar garanta separarea puterii politice de afaceri (proprietate). În discursul electoral de la Krasnoyarsk din 2008, Dmitri Medvedev a anunţat ca prioritate modernizarea centrată pe patru „i“: investiţii, inovaţii, infrastructura şi instituţii. Ultimul „i“ din acel cvartet insufla speranţă că conceptul de modernizare în Rusia va trece dincolo de imperativele absorbţiei de tehnologii avansate. După preluarea fotoliului prezidenţial, Medvedev a vorbit constant despre necesitatea combaterii corupţiei, reforma sistemului judiciar, reforma poliţiei, extinderea participării politice şi îmbunătăţirea climatului investiţional. Însă modernizarea nu se face doar prin intermediul discursurilor. Intenţiile trebuie să treacă testul realităţii.
Rusia nu a confirmat, iar mesagerul modernizării a pierdut mult din credibilitate. Redenumirea miliţiei în poliţie nu a schimbat calitatea serviciilor oferite de forţele de ordine. Aşa cum remarcă autorul anonim al celebrului cont Twitter KermlinRussia (o parodie a contului de Twitter al Kremlinului): „Dacă sînteţi urmărit de poliţist, simulaţi decesul. Poliţia noastră nu este interesată de cadavre“. Continuarea procesului Hodorkovski şi al asociatului său Platon Lebedev este un caz clasic de „nihilism juridic“, fenomen dăunător pe care preşedintele Medvedev şi-a propus să-l combată. Dincolo de gesturi simbolice faţă de opoziţie, autorităţile nu au pus în practică intenţia de a coborî pragul electoral pentru partide politice la 5%. În acelaşi timp, tandemul a confirmat propensiunea de a emula competiţia politică, creînd senzaţia de modernizare politică. Recent a fost lansat Frontul Popular în frunte cu premierul rus şi a fost resuscitat partidul de orientare liberală Cauza Dreaptă, preluat de omul de afaceri Mihail Prohorov – apropiat de putere şi co-proprietarul echipei din NBA New Jersey Nets.
Resetarea ratată
O serie de state europene au profitat de foamea Rusiei pentru modernizarea tehnologică. Dublarea eforturilor autorităţilor ruse în negocieri de aderare la Organizaţia Mondială a Comerţului şi planuri de privatizare controlată a unor active de stat au trezit interesul companiilor europene. În consecinţă, relaţiile economice ruso-europene s-au revigorat semnificativ, în ciuda diferenţelor politice principiale şi a disputelor comerciale ocazionale. UE a propus un set de programe în cadrul parteneriatului pentru modernizare cu Rusia. Unele state membre au urmărit, pe lîngă agenda mercantilă şi prin detensionarea relaţiilor cu Rusia, amplificarea impactului asupra politicii externe a UE, inclusiv în vecinătatea estică. România a ratat ocazia. Comunitatea de afaceri nu a avansat dincolo de discursul abstract cu privire la recuperarea pieţei ruseşti. Necesitatea relansării politice exprimate de Ministerul de Externe, la începutul lui 2011, s-a împotmolit la faza de implementare. La toate acestea, poate fi adăugată o atitudine majoritar reticentă a opiniei publice cu privire la normalizarea relaţiilor ruso-române. Dar de ce România, stat membru al NATO, ai cărui principali parteneri comerciali sînt în UE, ar dori normalizarea relaţiilor politice şi intensificarea raporturilor comerciale cu Rusia? Rusia reprezintă o piaţă imensă, iar marja de profit destul de mare compensează riscurile unui mediu investiţional nociv. Aşadar, lipsa României de pe piaţa rusească nu este altceva decît ignorarea unor oportunităţi de afaceri profitabile. Investitori ruşi nu le-au irosit pe cele din România. Fără îndoială, recuperarea pieţei ruseşti la nivelul perioadei CAER-ului este nefezabilă. Agenţii economici din România care se vor decide să pătrundă pe piaţa rusească vor avea de înfruntat nu atît obstacole de ordin politic, cît concurenţa aprigă cu companii europene, turceşti şi chinezeşti. Cunoaşterea bună a spaţiului, conexiuni cu oameni de afaceri locali şi competitivitatea sînt esenţiale pentru un eventual succes. Relaţia politică funcţională poate fi un atu, în special cînd ţinteşti participarea la proiecte din sectoare considerate strategice. Dar acesta este apanajul guvernului, şi nu al sectorului privat din România. În general, afacerile considerate în Rusia mici şi mijlocii (proporţiile diferă substanţial de România) nu sînt detectate de sonarul Kremlinului.
Rusia este un actor care poate influenţa constructiv sau distructiv agenda de securitate europeană, în special în spaţiul post-sovietic. Cel puţin pentru următorul deceniu, România va reprezenta frontiera clubului transatlantic, acolo unde vecinătăţile Rusiei şi UE/NATO se suprapun. Prin urmare, interesul României este o relaţie non-conflictuală între Rusia şi Vestul instituţionalizat, stabilitatea la frontiera estică, pregătirea extinderii UE spre est, pentru a profita promt de o nouă oportunitate în viitor. Cultivarea unei relaţii conflictuale cu Rusia, chiar şi de pe poziţia de stat membru a NATO, nu este cea mai optimă strategie pentru România. Moscova excelează la joc obstrucţionist. Ambasadorul rus la NATO Dmitri Rogozin, care potrivit unui oficial de la Cartierul General a făcut o treabă „excelentă“ începînd din 2008 pentru a adînci diviziunile între aliaţi, a demonstrat recent aptitudinile distructive ale diplomaţiei ruse, a căror ţintă a fost România. Kremlinul va specula în continuare orice ocazie oferită de autorităţile de la Bucureşti pentru a prezenta România drept un stat membru nociv pentru relaţiile ruso-europene. Persistenţa din partea României va fi contraproductivă. „De prea multe ori abordăm probleme frontal, în loc să urmăm tendinţa europeană“ remarca într-un dialog un diplomat român.
Alternativ, România poate face uz mai eficient de resurse de politică externă, pliindu-se pe un discurs european pozitiv cu elemente de cooperare faţă de Rusia. Aşa cum a mărturisit un cercetător german care furnizează expertiză guvernului federal: „Ne dăm bine seama că viziunea Poloniei despre Rusia nu a evoluat dramatic, dar ajustarea discursului şi a politicilor faţă de Moscova a facilitat substanţial promovarea agendei economice şi de politică externă a guvernului de la Varşovia, inclusiv în cadrul UE“. Polonia a renegociat contractul cu Gazpromul, a semnat contractul pentru construcţia terminalului LNG (gaz lichefiat) şi a promovat activ obiectivele sale în Moldova, Ucraina şi Belarus. Aşadar, contrar opiniei dominante, normalizarea raporturilor politice cu Rusia nu presupune renunţarea României la diversificarea energetică (Nabucco, AGRI) sau diminuarea sprijinului pentru viitorul european al Moldovei. Sînt şanse minime ca o nouă tentativă de resetare să aibă succes pînă la finalizarea ciclului electoral în Rusia. Diplomaţia română are suficient timp să pregătească normalizarea relaţiilor cu Rusia, care să contribuie indirect la realizarea obiectivelor de politică externă a României pe termen mediu şi lung.
Stanislav Secrieru este cercetător asociat la Centrul pentru Studii Est-Europene şi Asiatice din Bucureşti. A publicat volumul Rusia după Imperiu: între putere regională şi custode global (Iaşi, Editura Institutul European, 2008).