Nimic nou în Alaska
Cioran, într-un articol de-al său din Le Monde (reluat ulterior în Exerciţii de admiraţie), nota: „Vin dintr-un colţ de Europă unde efuziunile, lipsa de reţinere, confesiunea, mărturisirea imediată, nepoftită, impudică sînt de rigoare, unde toţi ştiu totul despre toată lumea, unde viaţa în comun se reduce la o spovedanie publică, unde secretul este de neimaginat, iar volubilitatea frizează delirul. Ar fi destul pentru a explica de ce n-am putut rezista fascinaţiei unui om de o discreţie supranaturală“. Numele său e Samuel Beckett, omul despre care se spune că „ştia diferenţa dintre o tăcere de două secunde şi una de trei secunde“ (Edward Albee), omul care considera că orice fiinţă e supusă dezordinii şi izolării, omul care a redefinit limbajul încercînd să găsească o „sintaxă a slăbiciunii“.
Personajele lui Beckett, în toată mizeria lor, în tot universul lor lipsit de iluzii şi de lirism, erau pentru Cioran antidotul perfect contra „febrei“ date de scrierile lui Nietzsche: „Ele nu trăiesc în tragic, ci în incurabil“ (Caiete, 13 iunie, 1970). Mare consumator de biografii, filozoful român era intrigat de relaţia pe care o aveau acele personaje cu autorul lor. Nu avea să reziste tentaţiei de a-l cunoaşte pe creatorul perfect al situaţiilor limită şi al unui univers care-l captiva. La fel ca toţi compatrioţii săi, Cioran se lovea de refuzul sistematic al lui Beckett în a oferi o semnificaţie operei sale. Răspunsurile erau dezarmante, variaţiuni ale unuia formulat în 1952: „Nu ştiu mai multe despre personaje decît ceea ce ele spun, ceea ce fac sau ceea ce li se întîmplă... Tot ce puteam şti am arătat. Nu este mult. Dar îmi este de ajuns, şi asta chiar din plin. Aş putea spune că m-aş fi mulţumit şi cu mai puţin. Cît despre dorinţa de a găsi în toate acestea un sens mai adînc şi mai înălţător, sînt incapabil să arăt vreun interes. Dar ar putea fi posibil“.
Emoţionantă e mărturisirea unei menajere a scriitorului irlandez, o femeie religioasă, copleşită de teribilismul literar al acestuia: „Într-o zi l-am întrebat: «Cum e posibil ca un domn atît de drăguţ ca dumneavoastră să scrie toate piesele astea atît de întunecate? Cu toţi nebunii ăia?». Răspunsul lui: «Da, cred că e un viciu»“. Una peste alta, era tare blînd şi grijuliu, mereu aducea cîte o sticlă de vin şi cîte un buchet de flori pentru mama“ (James Knowlson – Remembering Beckett). Cioran avea să declare într-un interviu din 1990, „Apocalipsa după Cioran“, acordat lui Gabriel Liiceanu: „Ştiţi, e foarte greu să-l defineşti pe Beckett. Toată lumea se înşală în privinţa lui, francezii în special. Toţi credeau că trebuie să strălucească în faţa lui, or, el era un om foarte simplu, care nu aştepta să lansezi paradoxuri. Trebuia să fii foarte direct, fără pretenţii... Îi plăcea să stea de vorbă numai în doi, şi atunci avea un farmec extraordinar. Îl iubeam foarte mult“. Prietenia dintre cei doi, dincolo de admiraţia reciprocă pentru scris, avea să fie marcată de grija permanentă legată de sănătatea sau situaţia financiară a celuilalt. Ambii, ipohondri incurabili, înzestraţi cu un simţ al umorului pe alocuri funebru, păreau dezinteresaţi de probleme metafizice. Conversaţiile lor se purtau de nenumărate ori în zona bolilor (bronşite, operaţii de cataractă, depresii, insomnii, dureri de dinţi, de stomac) sau în cea a preţurilor locuinţelor şi de prea puţine ori în zona artei (reprezentaţii ale pieselor de teatru sau traduceri). Beckett manifesta mai degrabă interes pentru probleme cotidiene, impresionîndu-i pe cunoscuţi cu generozitatea şi delicateţea sa. O dată a ratat zborul unui avion doar pentru că i-a fost ruşine să-şi trezească dimineaţa gazdele ce urmau să-l însoţească la aeroport, o dată a rămas lipsit de bani la casa de colectare a impozitelor, pentru că-i risipise pe drum ajutînd un cerşetor, iar într-o noapte a oferit de băut unui străin doar pentru că venea dintr-un ţinut exotic, Alaska.
În 1968, într-una din plimbările sale prin grădina Luxembourg, Cioran îl vede la un moment dat pe Beckett citind ziarul, avînd aerul absorbit şi absent. Se bucură, dar ezită să-l abordeze, de teamă să nu-l supună unei conversaţii ce ar fi necesitat un minim de dezinvoltură şi cabotinaj, „un joc de care Sam e incapabil“. Acelaşi Sam care îi va scrie lui Cioran cîteva luni mai tîrziu despre Demiurgul cel rău: „Printre ruinele tale mă simt la adăpost“.
Cristi Luca este critic de film, mare fan de Cioran & Beckett.
Credit foto: Editura Humanitas